Tunelul de aur

E, poate, timpul pentru o resetare

Cu Halep suntem într-o paradigmă socratică. Ştim că nu ştim nimic. Pentru noi şi pentru ea, meciurile de „ultimă treaptă”, cele care ar putea să o ducă spre locul 1 mondial sau o victorie într-un turneu de Mare Şlem, sunt chinuri biblice, fără să pricepem de ce. Odată aceste cazne încheiate, destinele se despart. Jucătoarea rămâne în vacuum-ul psihologic al încă unei ratări, accentuat, paradoxal, de vorbele bune care mai mult dor. Iar noi rămânem cu dezamăgirea, lehamitea şi, după o vreme, iar cu speranţa sisifică. Pentru toţi există recursul oricărei fiinţe dotate cu inteligenţă sau măcar cu instinct de conservare: întrebările. De ce? De ce a fost aşa şi nu altfel? Până şi o vietate oarecare se obligă la un astfel de exerciţiu salutar. Trebuie să afle de ce o mănâncă lupul dacă o ia prin acea parte de pădure şi pe unde ar putea să o apuce ca să scape cu viaţă. Bine, bine, o să ziceţi, dar dacă sunt lupi peste tot? Nu ştiu, poate că te faci lup, ca să supravieţuieşti. Te transformi, evoluezi către condiţia de prădător. Simona e un fenomen. Să fii atât de mult timp în elită şi în atâtea ocazii aproape de vârf fără să-l atingi te face un om special. De aceea ea nu merită întrebări călduţe. Acelea sunt pentru oamenii obişnuiţi.

Cât de mult mai simte plăcerea de a juca tenis? Faptul că şi-a stabilit deja momentul retragerii poate însemna saturare, o alunecare către rutină mai degrabă decât o persistenţă a pasiunii. Nimic neobişnuit. Banii mulţi pe care i-a acumulat, tunelul de aur în care se mişcă, vin la pachet cu constrângeri şi încercări necunoscute nouă. Poate că nu mai poate. Între familie, fani, ţară, Darren The Wise, valuri tricolore, o dulce mare de feţe în care pare câteodată că se îneacă, poate că e timpul unei pauze. Al unei resetări, cu toate riscurile. Riscul de a pierde puncte şi bani pentru un altceva care să-i reseteze interiorul. Halep vede viaţa de la geamul unui tren de mare viteză, fără staţii. E momentul, cine ştie?, să sară din el şi să contemple orizontul. Alte întrebări. Poate să evolueze? Poate să devină lup? Putem vedea o Halep mai bună de atât, ca tenis? Fizicul e capătul ei de linie? Se poate reinventa într-un fel pe care nu îl putem gândi? Poate Cahill să scoată mai mult din ea? Îl va lăsa?

Puteţi continua. Halep, dincolo de vrajba dintre îndrăgostiţii şi haterii ei, e un caz uman extrem, extrem de interesant. După finala de la Cincinnati, Halep, dezastruoasă pe teren, a surprins. Şi-a cerut scuze. A spus că e ruşinos să pierzi aşa. A recunoscut că s-a panicat şi că n-a ştiut ce să facă. Simona a fost sinceră cu Halep, aşa cum ar trebui să fim toţi. A recunoscut că ştie că nu ştie nimic. De aici încep întrebările. Şi poate, într-o bună zi, vor veni şi nişte răspunsuri. Deocamdată, între performanţă şi popularitate, ea e în paradoxul lui Poulidor, mai tare decât cel al lui Ahile şi broaştei ţestoase.