Copiii şi somnul lor

Pe valurile unui rezultat bun au luat-o la vale nişte vorbe

„Aşa să scrieţi, da?”. Mi-a venit să râd. După ce am vizionat de mai multe ori faza, mi s-a părut că undeva în spatele ordinului său către jurnalişti chiar şi Florinel Coman râdea de propriul tupeu. De ideea trăsnită că ar putea spune el oamenilor cu microfoane din faţa lui ce să scrie (!), să vorbească sau să gândească. Tinerii de la Hagi au mult tupeu. Pe teren e minunat. În afara lui dă în altceva. Li s-a inoculat ideea că are cineva ceva cu ei, că sunt vânaţi, că li se ia aerul ca să-i fie dat plocon finului de la palat. Adevărul e pe dos. Viitorul şi toţi cei de acolo, graţie lui Hagi, fascinaţiei noastre pentru el şi dedicaţiei lui pentru fotbal, beneficiază de o discriminare pozitivă. Câteodată e un real efort să rămâi obiectiv. Asta şi pentru că mai există o inerţie care îi face încă pe mulţi să se refere la jucătorii Viitorului ca la o gaşcă de puşti, de copii în plină floare, aruncaţi în calea balaurilor cărunţi, cinici, nemiloşi. Nu mai e aşa. Viitorul e o echipă matură, cu inserţii de juni promiţători. Cu accent pe „promiţători”. Sigur, e devreme. Roma nu s-a construit într-o zi. De aceea privirea noastră tandră asupra imberbilor de acolo, chiar şi când spun prostii.

Florinel, secretul lui Polichinelle
De unde atunci frustrarea lui Florinel, Romeo şi a altor monteguezi pentru care lumea e o Julietă, iar balconul, un pic prea înalt? Pentru că ei vor absolutul. Ceea ce, iarăşi, e bine când eşti cu crampoanele în iarbă şi neplăcut atunci când pretinzi doar ploconeli. În alte părţi demersul jurnalistic care atinge nervul adevărului naşte irascibilitate, câteodată chiar bădărănii (vezi datul în petic al lui Enache). La Ovidiu aceeaşi atitudine determină o stare de revoltă profundă şi coagulări de furie la fel de patetice ca o cruciadă a copiilor. Ultima poveste a început de la încercările media de a afla ce se întâmplă cu Florinel Coman, dispărut din peisaj. De unde tot felul de „informaţii”, ba că indisciplină, ba că vacanţă, ba că o accidentare ori o intervenţie chirurgicală. La fiecare dintre aceste „revelaţii” s-a răspuns cu tăcere, apoi cu mârâieli. De fapt, tocmai secretomania legată de un fotbalist promiţător a făcut să înflorească atâtea speculaţii. E o lege simplă a pieţei publice, pe care cei de acolo au ales să o ignore. Dreptul lor. Şi apoi cel al presei de a săpa. Dar iată şi atitudinea inversă, apropo de aşa-zisul transfer al lui Nedelcu la Sampdoria. Cristi Bivolaru tocmai a răspuns clar, la obiect, demontând (până când cine ştie ce mai răsare) toată povestea. Deci, se poate.

Ziua când bebeluşii vor da de greu
Întrebarea din mintea unora (cu răspuns inclus) e: o echipă specială ca Viitorul ar trebui să beneficieze constant de un tratament preferenţial? Dar dacă există o asemenea întrebare înseamnă că nu mai există presă. Fie ea şi o presă care greşeşte, exagerează, deviază (de la ce?). Florinel, când se revoltă, are candoarea puştilor pentru care lumea e o pizza uriaşă şi care n-au nici un chef să vină cineva să le vorbească despre indigestie. De aceea, chiar şi când ceartă reporterii, atacantul Viitorului rămâne un tip pe care ai vrea să îl mângâi. Dar te abţii să o faci, inclusiv când doarme pentru că are deja parte de destul puf. El şi alţii ca el sunt perlele rare pe care le tot aşteptăm să-şi transforme bufeurile în constanţă şi simulările din careu în perseverenţă spre gol. Ne încăpăţânăm să credem, cu motive, că această pubertate a proiectului de la Ovidiu va da la un moment dat în ceva uriaş, solid, mondial. Avem răbdare. Iată ultimul rezultat, cu Apoel. Ce bucurie, în ciuda temerilor noastre! Viitorul ar putea fi deci nu doar un incubator, ci şi o întreprindere de succes în sine. Pentru că, mi se pare, ăsta poate să fie secretul evadării spre o altă dimensiune. Echipa să devină mai importantă decât oricine de acolo, decât Florinel, Drăgoşel sau Cristinel. Decât vorbele lor şi arăturile pe care o mai iau. E posibil ca abia atunci ei să se maturizeze pe repede înainte şi să aibă o treaptă mai mică de urcat atunci când pleacă în Vest. Pentru că nu-i va mai aştepta nimeni şi nu va mai sufla nimeni să le răcească supa. Da, ar putea fi asta. Când? Avem răbdare. Şi pielea tare.