Nea Nicu

La despărţirea de una dintre personalităţile uriaşe ale handbalului românesc

Pe vremea aceea era un nea Nicu despre care vorbeam cu frică şi năduf, şi un altul la care ne refeream cu drag. Cel de-al doilea era nea Nicu Nedef. Îl vedeam mereu ajungând cu întârziere la sala Floreasca duminică la meciuri, dar mai ales îl auzeam. Conducea un Mercedes epocal, care, în perioada de pionierat a motoarelor diesel, duduia ca un tanc. Eu îl invidiam, tata îl tachina: „Nicule, iar ai venit cu tractoru’?”. Nea Nicu ieşea mereu cu câte o înjurătură nostimă, benignă atârnată de colţul gurii la pachet cu un zâmbet plin. Prietenul meu Phillippe care coordona rubrica de handbal de la L’Equipe îl căuta constant pentru câte un interviu.

Era fascinaţia pentru cele 7 titluri mondiale ale omului despre care spunea că fusese prezent la toate pentru că nu se putea face colectiv fără el. Era ca un aluat bun, lega tot. E drept că alţii erau la manşă, conceptual sau tactic. Dar el era mereu acolo, un fel de secretar al partidului handbalului care însemna cu totul altceva decât un politruc insipid al timpurilor. Nea Nicu avea ceva care te ţinea lângă el, deşi nu era o fire neapărat blajină. Bufnea şi trăsnea, îşi ieşea din pepeni, dar sub toate acestea ghiceai un ocean pe care poţi să pluteşti în siguranţă. Avea un aer de alte vremuri într-un spaţiu şi timp care te sufocau. Nea Nicu era ca un unchi neimpus, fără să-l vezi te simţeai orfan de o rudă neobligatorie. Era unchiul handbalului, acolo unde apărea puteai să simţi miezul acestui sport. Nu avea ambiţiile care fac şi desfac cariere, nu se cocoţa ca să cadă de sus, ţinea la glume chiar dacă în aparenţă părea că se înfurie.

„O, Nicule, o să trăieşti o sută de ani!”, îi spunea la fiecare întâlnire anuală un amic stabilit în RFG. „De ce?”, reacţiona vădit fericit nea Nicu. „Pentru că arăţi de 99!”, i-o trântea, inevitabil, celălalt. Urma o serie de sudalme. Şi multe îmbrăţişări. Nea Nicu n-a trăit o sută de ani, dar e ca şi cum. Ca să fiu sincer, nea Nicu n-are cum să nu mai fie. Citind vestea decesului său am ridicat din umeri. Trebuie să fie o greşeală! Nea Nicu e aici! Şi o să fie la fiecare meci, rotund şi jovial, cu voce grea şi cu buzunarele pline de glume ca de bomboane. O să fie atât timp cât o să fie handbal.