Mic dejun în infern

Cu paradisul aşteptând, cuminte, după colţ

Multe vorbe frumoase pentru Halep. E posibil ca Simona să aibă nevoie de ele. Dar cel mai mult au nevoie cei care le rostesc. Ele sunt ca o mantră care trebuie să acopere şi să dizolve oroarea pe care am trăit-o toţi, de la cea care mânuia racheta până la grupul de fete dintr-un pub care reacţiona la un out sau o bandă ca la o iubire pierdută sau regăsită, cu onomatopee sfâşietoare sau izbăvitoare. Oamenii au ieşit vineţi din meci. Bătuţi rău, cu oasele frânte. Ameţiţi, cu sângele curgându-le din urechi şi din toate conceptele cunoscute. Realitatea a fost sfâşiată ca într-un SF.

În „Cowboys and Aliens” nişte tipi cu pistoale şi diligenţe se trezesc cu extratereştrii atacând din nave spaţiale dotate cu arme laser. E nedrept. E nedrept să ştii că pe serviciul doi al Simonei adversara îi va pune matematic o minge imposibil de ajuns. E abisal să vezi cum un cross presupus dificil al româncei se transformă negreşit într-unul ucigător a letonei.

E insuportabil fie numai să-ţi aminteşti cum pe serviciul doi al adversarei, Halep, perfect cabrată pentru a lovi necruţător, trimite ca hipnotizată o minge perfectă pentru ca Ostapenko să o execute. Toate aceste te lovesc la diblă. Nu termini tocmai normal un astfel de meci. Nu e corect. Nu e în regulă.

În filmul amintit – potenţial o prostie, dar în fapt nu chiar aşa – Harrison Ford găseşte până la urmă curajul să intre în gura lupului venit din altă lume şi să defecteze ceva acolo. Sigur, e doar un film. Actele artistice însă spun poveşti fantastice bazate pe principii care funcţionează universal.

Curajul. Lipsa lui a fost invocată de tatăl Simonei, contrazis de fiică la sosire. Curajul de a nu muri cuminte. Curajul de a gândi (cucu, Darren!) un plan B. Curajul de a gândi o „negândită”. Curajul de a-i spune, ca Dylan Thomas, „Do not go gentle into that good night! … Rage, rage againt the dying of the light!”.

Răscoală-te! Măcar atunci când „aia” a încetat să se mai bată singură. Fă ceva, un truc, o şmecherie, ca Şarapova, care te-a scos din mână acum trei ani! Împotriva „aberantului” raţiunea simplă, calmă, aşezată, nu funcţionează, cum n-a funcţionat Linia Maginot în faţa nemaivăzutului german.

Într-o lume răsturnată a sta în picioare înseamnă a fi cu capul în jos. Simona a fost un om deştept, civilizat, educat în faţa unei scorpii isteţe de cartier. Jelenei i-ar fi trebuit o „golancă”, să o tăvălească pe limba ei.

Poate data viitoare. Poate mai târziu. Acum e greu. Micul dejun e cel mai greu. Te trezeşti, te mişti un pic, te speli fără să poţi curăţa mai nimic, apoi rămâi cu lingura în mână şi ochii plini de zgură. Aşa e a doua zi. Şi a treia zi e tot a doua zi. Şi tot aşa.

După care, viaţa. Poate nu la fel. Alta. Halep e un om norocos. În drumul ei, sisific acum, a avut şansa să întâlnească ceva rar. Cine ştie ce va ieşi de aici? Ce frumos!