Raptul

Cine mai are nevoie de morală în fotbal atât timp cât curg banii?

Real-Bayern a fost ca o picătură care a răsturnat paharul credibilităţii fotbalului. Acest sport e pierdut moralmente. Veţi zice: cui îi mai pasă de morală? Răspunsul e: nu contează. La capătul zilei nimic nu se mişcă fără ea, fără un soi profund de încredere care te face să pui un pas după celălalt având cvasicertitudinea că nu vei călca în gol. Morala e chestia aia bizară care te frige interior după partida de la Madrid.

În noaptea de pe Bernabeu s-a aşternut impresia groasă că fotbalul e din ce în ce mai mult împărţit între proşti şi şmecheri. Fotbalul a devenit, din perspectiva asta, ceea şi-a dorit de mult: previzibil.

Munţii de bani ai ultimelor decenii şi cei care sunt încă pe cale să se prăvale peste el sufocă ideea veche şi atrăgătoare, care i-a construit popularitatea, că în acest sport orice e posibil. Orice „şchiop” poate învinge oricare cap încoronat. Or, nu mai e aşa. Nu mai e voie. Afacerile groase şi sclipitoare la care tânjeşte Gigi şi către care stăm noi cu ochii căscaţi şi gura deschisă trebuie să fie … cum a zis şeful FRF? … a, da! PRE-DIC-TI-BI-LE, dom’le! În Liga Campionilor, azi, asta înseamnă că Barca şi Real trebuie să fie în semifinale şi una dintre ele, dacă nu amândouă, în finală. Dacă lipseşte una e deja semi-predictibil. Absenţa amândurora face afacerea de-a dreptul impredictibilă. Dezastru, frate!

Aşa că, la fel ca în orice corporaţie care se respectă, lucrurile sunt corectate din pix. În cazul ăsta, din fluier. Nu e vorba de un aranjament a la Pinalti şi Tata Jean. Nu. Mă îndoiesc (deşi e posibil să fie ultra-naiv) că a zis oarecine brigăzii lui Kassai aşa, de la obraz, „domnilor unguri, faceţi să câştige ăia în alb”. E prea de la ţară. Dar cu toţii stau imersaţi în acest flux gros al business-ului cotropitor. Prost să fii şi tot te prinzi. Aproape că fluierul îţi sună la non-faultul lui Vidal fără să sufli în el. Iar ca asistent poţi rămâne în admiraţia lui Ronaldo, rămas el însuşi în off-side. Şi, ca să fie democratic, ambii asistenţi au dreptul la porţia lor de ronaldită. E o boală curentă. Rudă cu messita şi neymarita. Beteşuguri de oameni moderni, precum hernia de disc.

Aseară am avut senzaţia nu doar că mi se fură, prin televizor, portmoneul, ci şi buzunarul cu totul. De fapt, băieţii ăia deştepţi sunt sinceri în cinismul lor. Ei doar ne întreţin visul. Care nu poate fi întreţinut cu crestatul de Ribery, bizarul de Robben sau polonezul de Lewa. Aşa că ni se transmite subliminal următoarea sentinţă: ca să vă dăm porţia de drog avem nevoie să vă luăm banii Şi să vă furăm morala. Acesta e preţul hipnozei. Iar noi suntem de obicei grăbiţi tare să ne luăm doza de fericire prefabricată. Ocazional ne mai supărăm, ca ieri seară. Nu-i nimic, ne trece repede. Cum ne va trece şi ideea că fotbalul e un sport. Când vom pricepe asta el va fi de mult mort. Dar noi vom fi în continuare fericiţi pentru că vom trăi cu un ştuţ înfip în ceafă.