Tic, tac, tic, tac

O umbră mare planează asupra finalului de sezon. S-ar putea lăsa cu lucruri urâte

Faza trebuie să rămână, ca un vârf al absurdului. Craiova-Astra, penalty contestabil, gol, minge adusă la centru. Şi nimeni nu se atinge de ea. Ioniţă se uită nelămurit, Budescu îi face semn să plece de-acolo. Boubacar vrea să reia el jocul şi tot Budescu îl alungă furios, ai senzaţia că îi va trage şi o scatoalcă. Meciul îngheaţă, şi noi cu el. Bun venit în haos! Fotbalul a devenit o capcană. Arbitrii fac prostii colosale, jucătorii îşi iau dreptatea în mâini. Această minigrevă ar putea foarte bine să fie doar începutul marii dezordini. Toată lumea e cu nervii întinşi. Toată lumea vede cabale, conspiraţii, „nu suntem lăsaţi să jucăm”, „am început să deranjăm”. La Astra, un fel de Republică din Ploieşti, e cel mai uşor să se crape treaba. Cine îi poate zice ceva lui Budescu? Când arbitrul a încercat să parlamenteze cu Săpunaru, acesta a avut o atitudine de „Şi ce vrei să-i fac eu? E băiat mare…”. La meciul cu FCSB, Şumudică şi-a strâns jucătorii la margine după al doilea gol şi toţi am avut un frison. Ca şi acum. Dacă nu mai reiau meciul? A fost un bluf. Dar de fiecare dată e parcă mai aproape de a nu fi.

Astra nu mai poate, e clar. Nu mai poate psihic pentru că a trecut prin infern şi s-a întors. Unde să se mai ducă? Oamenii ei sunt ca veteranii din filmele cu Vietnam, fac ce vor. Şi nu sunt singurii încrâncenaţi, aproape de o explozie. E logic. Prea multe meciuri, prea multe competiţii cu prea puţini jucători şi prea puţini bani. Mize prea mari, multe personale. Mulţescu apare alb la conferinţele de presă, Şumudică e alb de mult, în cap, Reghecampf şi Stoica pugilează verbal cu jurnaliştii, Hagi e adesea carne vie. Părinţelul Popa dă spectacol săptămânal, mai are puţin şi pleacă el cu microfonul să-i întrebe de sănătate pe cei de la Ligă (sau FRF? Sau pe toţi? Nici el nu mai ştie). Te temi pentru fiecare vorbă, fiecare fluier.

Cine ştie ce nebunie ne aşteaptă după colţ? Iar liniştea de perpetuă siestă de la LPF poate fi o invitaţie la revoltă. Oamenii ăştia, buni sau răi, pun o mie de întrebări cărora li se răspunde rar prin comunicate vag ironice şi moralizatoare. Neplăcut şi periculos. Cineva cinstit ar trebui totuşi să spună că mulţi plătesc păcatele vremurilor recente şi acum au căzut la mijloc. Că arbitrii umani sunt o tehnologie depăşită. Că pentru prestaţia lor, nu arareori greu de privit, televiziunile plătesc bani enormi pentru economia în care trăim. Să le spună, omeneşte, să o lase mai moale un pic. Nu e sfârşitul lumii. Doar dacă nu vor ei să fie.