Străinii care ne fac bine

Într-un campionat care oboseşte, truda unor tipi cu paşaport pentru câţi bani or primi înviorează

Patrioţi cum ne ştim, ne cam put străinii. Nu că nu se spală (hai să nu le dăm lecţii în problema asta!), ci pentru că ne cam iau aerul. Avem şi noi un pui de Brexit în suflet. În fotbal se zice că aducem tot felul de arătări care umblă prin lume cu mingea vopsită. Sunt slabi, domne! Ce, n-avem şi noi faliţii noştri? Deşi parcă nu tocmai noi care într-atât am împânzit lumea că la fiecare atentat tresărim întrebându-ne nu dacă, ci câţi de-ai noştri vor fi fiind printre victime, ar trebui să ne ofuscăm. E drept, există şi dintre cei la care putem strâmba din nas. În cazul ăsta nu mai e vorba despre naţionalitate, ci despre calitate. Român, srilankez, inuit sau găgăuz, tot aia dacă dă aiurea în minge. Diferenţa la străin e că, venind de departe, te întrebi despre comisioane. Numai că atâta vreme cât ne vin roşiile vara din Chile, ce dacă mai apare vreun Nwabueze? N-am nimic cu nigerianul, chiar pare simpatic. Dar simpatici suntem cu toţii. Şi ce e important, simpatici din ăştia sunt din ce în ce mai puţini. Are şi sărăcia bucuriile ei.

În schimb, mai nou vedem destui oameni care vin aici şi luminează locul. Bizonul, de exemplu, care cu toate ieşirile lui din păşune ne aduce aminte despre stoicismul fecund al unui Rusescu în vremurile de la Steaua. Mereu rezervă, mereu important atunci când intră. Într-atât încât a ajuns la o medie de un gol la 90 de minute. Cine se laudă cu mai mult? Apoi Nemec, lucrând pe durere, şi nu pe cea fizică. Un vârf care nu face diferenţa între naţionala ţării lui şi Dinamo. Zlatinski, bulgarul cu freză comică, joacă de multe de ori de ca şi cum viaţa sa ar fi miza. Iată-l şi pe Boli, cu descendenţă fotbalistică nobilă, care devine şeful apărării Viitorului, mereu cu pieptul în faţă. Seto e deja un mic sanctuar, e ca Palatul Telefoanelor, când va pleca vom simţi că lipseşte ceva esenţial din peisaj. Plus brigada de diverşi de la CFR în frunte cu (aproape) românul Camora.

Ei şi alţii nu sunt oameni perfecţi, departe de asta, nici chiar profesionişti ideali. Sunt doar nişte muncitori care îşi fac în multe rânduri treaba bine. Şi asta e o bucurie. Tratându-i cu o admiraţie severă, gata să îi expulzăm sufleteşte când nu sunt impecabili, putem pricepe prin ce trec compatrioţii noştri, fotbalişti sau nu, care dau cu sapa sau cu pasa prin alte ţări. Ei, acolo, şi aceştia, aici, sunt o mică avere care ne învaţă să preţuim vieţile exilate ale fraţilor noştri străini sau înstrăinaţi. Cei care muncesc din greu pentru o pâine sau, OK, un cozonac. Într-o lume bizară, poate că ei ne vor salva.