Să ne fie de bine!

Avem toate opţionalele unei maşini de lux. Doar că ne lipseşte maşina

A doua zi deschizi computerul. Pagina e rămasă la orele de dinaintea meciului. Stanciu are faţa luminoasă. „Avem echipa! Ne trebuie neapărat victorie!”. Oftezi. Dai un refresh. Efect de ciocan. Suntem ţăndări. S-a bătut un ţăruş istoric. Din anii ’40 n-am mai înşirat 4 meciuri fără să înscriem. „Nici Daum nu era născut”, zice Dan Filoti. Da, pare incredibil. Domnul D. arată de o sută de ani după partidă. Inspiră compasiune. Dar de noi cine are milă?

Noroc că uităm repede. E bine. La meciul următor vom crede iar, în zadar. Şi e de rău căci, crucificându-i pe Daum şi pe cei care l-au adus, uităm că recordul cu seceta de goluri era să fie egalat, ba poate chiar bătut, încă de acum doi ani. Vreţi un refresh? În martie 2015, preliminarii Euro, Keşeru dă unicul gol inspirat/norocos cu marile Insule Feroe, care ne chinuie binişor la Ploieşti. Urmează trei de 0-0 (Irlanda de Nord, Ungaria, Grecia) şi scăpăm in extremis versus Finlanda, când Hoban egalează la unu în prelungiri. Nicio scuză pentru azi. Dar e clar că avem o mare problemă. Ne încurcă rău fotbalul.

Altfel totul e minunat. Sponsorii au revenit la federaţie, cu covor roşu. Rulează insistent o reclamă în care un cetăţean oarecare face antrenamente cu „băieţii”. Chelia lui Latovlevici e dovada filmărilor recente. Şi insistente. Îmbrăţişări cu Keşeru, ca după gol (au, doare!). Zâmbete cu Chipciu. Mişto. Totul e frumos. Conferinţele de presă merg şnur. Vorbele sunt ok. O adevărată bucurie. N-am putea să inventăm nişte preliminarii fără meciuri? Adică: reunire, pregătire, conferinţe de presă, acţiuni publicitare, ziua jocului, un pic de tensiune, apoi mergem cu toţii şi vedem un meci al Portugaliei sau, ia te uite!, al Bulgariei, după care interviuri, poze şi la somn. Ar fi o lume mai bună. Am trăi mai mult. Aşa s-ar împlini profeţia lui Daum despre schimbarea societăţii datorată lui Burleanu: ar creşte speranţa de viaţă. Cât despre celelalte speranţe…

Îngăduiţi, vă rog, o mică poveste. Cine trebuie va şti să înţeleagă. Când, în Spania anilor ’30, stânga a încercat să reformeze brusc şi profund o societate în bună parte încă medievală s-a lăsat cu un război civil şi sute de mii de crime, multe de o sălbăticie greu de imaginat. A urmat o dictatură care a durat cam cât comunismul la noi. Pentru că progresiştii n-au câştigat lupta, a suferit toată populaţia zeci de ani. „Comedad Republica!” („Să vă hrănească Republica!”) le spuneau, cinic, proprietarii de pământuri muncitorilor care mureau de foame susţinând schimbarea. Şi nici nouă nu ni s-a mai pus de mult un pic de fotbal în farfurie.