Ușor cu Nicușor

Stanciu e o veste bună care n-are nevoie de smiorcăieli

O bună parte din interviul de la aeroport Stanciu l-a petrecut explicându-şi nemulţumirea faţă de presa din România şi povestind, destul de întortocheat, de ce nu merita să se spună că… Să se spună ce? Că Stanciu e supărat pentru că nu joacă destul la Anderlecht.

Pe undeva în media de aici a apărut ipoteza asta după ce, întrebat dacă golul din Cipru e unul „marca Stanciu”, el a răspuns, sec, „nu!”. Şi a plecat din interviu.

Fotbaliştii sunt copii care nu se fac mari. Ei ar vrea ca lumea să le aplaude tumbele şi poeziile recitate fără respiraţie, dar să nu bage de seamă când trag vânturi sau sparg vesela. Revendică un fel de condiţie a artistului. Doar că un artist se reprezintă doar pe sine. Nu spune, ca Nicolae/Nicuşor, că se simte „mândru că îi reprezintă pe români”.

Păi, adevărul e că şi mulţi dintre noi se simt mândri când dă câte un gol „marca Stanciu”. Noi, cel puţin, nu-i micşorăm reuşita. Poate pentru că dorim cu disperare ca ai noştri să reuşească. Pentru că, unii, s-or fi săturat să-şi ascundă naţionalitatea când vreun străin îi întreabă de unde sunt de pământ. Nicolae/Nicuşor e, vrea, nu vrea, o miză a micului popor fotbalist. Dar vrea, că altfel nu se simţea mândru. În fine, parţial mândru. El zice că nu mai pleacă urechea la critici. Rău face.

Suntem loviţi de „sindromul Halep”. Sau „sindromul Hagi”. E ori aşa, ori pe dincolo. Să ne calmăm un pic! Să mai oprim boscorodeala despre Gică la fapte şi să nu-i tot facem statui, că are destule. Cu Stanciu, ce-i drept, nu s-a ajuns până acolo, însă nu suntem departe. Deja se creează acea mlaştină pe care nu va mai îndrăzni să calce nimeni, căci vor musti resentimentele. În cazul lui, mai degrabă, ni se forţează admiraţia în scop patriotic, cum a cerut-o Gică.

Asta e presa, un organ de propagandă? Poate, dar al pasiunii. Altfel, e despre alte vremuri. Prietenul nostru care refuza numărul 10 e într-un purgatoriu care îi va face bine. Îl va căli şi, să sperăm, va scoate din el fotbalistul care, iarăşi să sperăm, se visează. Cu o condiţie. Să nu mai vadă duşmani peste tot.
Presa e plină de greşeli, da, însă e şi cea care greşeşte de multe ori dublând sau triplând focurile de artificii de după un gol sau un dribling, sau o pasă „ge-ni-a-lă!”. Ceea ce foloseşte. Nu zic neapărat în cont la vreun transfer, dar măcar la naturelul simţitor.

Serios, hai că am crescut cu toţii, putem să acceptăm că există ceva, o grădină, un iaz limpede, între malul linguşelilor şi cel al înjurăturilor. Nic, credem în tine! Încearcă să crezi asta.