Cum să omori un sport

Şi cum ar putea fi totuşi salvat în prelungiri

„Aveţi nevoie de nisip? Că mai am ceva prin buzunare!”. Florin Cernat, după tăvăleala de pe jena de teren a celor de la Târgu-Mureş. Fotbalul ăsta pare un banc. Pe vremea lui Ceauşescu era unul care suna cam aşa: când un omolog occidental îi atrage atenţia Tovarăşului că românii o duc rău, acesta replică „Le-am oprit curentul şi n-au murit din asta. Le-am tăiat apa caldă şi uite că trăiesc, au dispărut aproape toate alimentele din magazine şi iată că încă funcţionează!”. La care celălalt se apropie de el enigmatic şi îl întreabă: „Da’ cu cianură ai încercat?”.

Plătitorii, ei să sufere!
E vechi, ştiu, dar viu. E ceea ce pare că vor să facă unii cu larga complicitate a Federaţiei şi Ligii. În general, prezenţa absurdului îţi indică limpede iminenţa unei prăbuşiri. Exemplu: ce faci când primeşti cel mai bun contract din istoria Ligii Întâi? Exact! Livrezi cele mai proaste condiţii de jucat fotbal. Sună logic. Când unii fac prostii şi intră în insolvenţă sau îşi bat joc de fotbalişti, pe cine pedepseşti? Corect! Plătitorii. Să-i usture nu numai buzunarul pentru banii daţi, dar şi ochii pentru fotbalul îndurat. E o tactică de sfârşitul lumii a unor conducători iresponsabili. Pentru că lumea asta, manageriată aşa, se va sfărâma negreşit. Numai că nu va mai fi lumea lor. Ce fac ei acum e uciderea unui viitor.

Când dispare legea de la tâmplă, apare pistolul
Există o observaţie interesantă a unui important istoric. Timothy Snyder, autorul unor lucrări care fac epocă („Bloodlands”, „Black Earth”), spune că marile nenorociri, inclusiv Holocaustul, apar acolo unde statul dispare. Atunci când a fost dezmembrată Polonia, invadată URSS, când Spania s-a scufundat în război civil sau când Iugoslavia a explodat s-au întâmplat crimele împotriva umanităţii. E o logică de extrapolat, aplicabilă şi în zone din fericire fără vreo legătură cu acele atrocităţi, dar care urmează acelaşi mecanism. Aici nu sunt asasinate populaţii, dar motivul pentru scufundarea celei mai importante activităţi sportive ca atenţie şi cifră de afaceri e acelaşi: un „stat” care nu se mai manifestă. Când meciurile ASA-Pandurii sau ASA-Voluntari se pot juca în răspărul bunului simţ, atunci când mai multe echipe sunt lăsate să nu aibă încălzire în gazon sau să aibă, dar să nu-i dea drumul, când nocturna obligatorie devine tacit facultativă sau când nu opreşti banii de la televiziuni ca garanţie pentru plata salariilor e ca şi cum nu ar mai exista nicio autoritate. Să spui două, trei glumiţe la câte o tragere la sorţi nu e dovadă că exişti. Şmecherii de la cluburi înţeleg foarte bine acest lucru. Ei ştiu că se poate orice. Mâine se va juca pe un pat de ciulini. Ce, nu sare mingea?!…

E vremea unei revoluţii    
Apar băieţi care se îmbracă bine şi vorbesc aproape la fel de bine. Unii încă mai ţopăie pe teren, alţii tocmai ajung antrenori cu idei şi structură ori devin conducători. Nu toţi au de lucru, dar nu asta ar trebui să-i sperie cel mai tare, ci perspectiva de a nu mai avea în ce să lucreze. Paradoxul e că acum ies din şcoli generaţii mai bine pregătite ca oricând. Ei bine, surpriza „înaintaşilor” pentru cei ce vin după ei e că le vor lăsa moştenire potopul. Iresponsabilitatea lor trebuie cumva anihilată. Oamenii tineri (nu doar în buletin, ci şi la cap) ar trebui să pună mâna pe putere, şi repede! Nu mai sunt mulţi ani de contract TV, iar panta de după se anunţă abruptă. Trebuie să aibă curajul să zguduie sistemul de complicităţi – a se conecta la el ar fi putut fi, cinic vorbind, de folos în alte vremuri, când fotbalul mafiot guverna. Azi e doar un fotbal fără busolă, ceea ce, după teoria de mai sus, e chiar mai grav. Celor de mâine le va fi nimicit pământul pe care calcă. Iar vinovaţii îi vor lua peste picior, le vor da sfaturi preţioase şi vor recita celebrul tembelism care începe cu „pe vremea mea…”. Şi culmea e că unii chiar îi vor crede! Vezi nostalgicii lui Tovarăşu’.