The Man Mihai

Un căpitan nu e un tip cu o cârpă agăţată de braţ

Câtă diferenţă între nervii lui Benzar şi cei ai lui Pintilii! Primul a dat cu stânga şi cu dreapta în criticii evoluţiei jalnice a armăsarilor Viitorului în faţa bunicuţilor de la Astra. A postulat că după 7 victorii la rând o echipă nu poate fi criticată la prima înfrângere. Soarta jurnalismului a fost astfel pecetluită de acest talent pe punctul de a se eterniza speranţă.

De fapt, Benzar era „nervos cu nervii”, după vorba unui corifeu, pe el însuşi, dar e dovadă de slăbiciune vecină cu laşitatea să-ţi arunci obida pe alţii. E tânăr, se aude corul laudacilor. Nu. Nu mai e. Are curând 25 de ani, ar trebui să fie departe, unde îl visează Hagi, nu în al patrulea sezon de Liga 1. Însă el trăieşte, se pare, într-un cocon. Înăuntru e cald şi bine. Afară e vânt şi-s oameni răi. De aici încolo putem începe o lungă discuţie despre eşecurile glorioase ale fotbalului nostru.

Pintilii, acest lucrător al gazonului, are o vârstă care îl nominalizează la Oscarul pentru înţelepciune. Dar nu e un dat. Sunt oameni care nu cresc la minte nici la pensie. Mijlocaşul pe care unii îl văd un inconturnabil al naţionalei are ceva moromeţian. Nu zice multe, însă când o face se lasă cu zgomot.

În 2015, supărat că echipa cu care cutreierase Europa nu l-a mai vrut, a spus că „Steaua nici nu mai e Steaua, e FCSB”. Pe atunci asta era o jignire, azi e aproape o realitate. Acele vorbe n-au fost uitate, deşi Pintilii a fost readus de Reghecampf în încercarea de a reaprinde scânteia altor vremuri.

Patronul l-a luat la duşuri scoţiene, i-a spus că doarme pe teren, apoi i-a făcut o declaraţie de dragoste. L-a scos public din echipă, dar nu s-a împotrivit să fie titularizat de antrenor. Acest joc de glezne aduce a timpuri de tortură staliniană, când puteai fi într-o succesiune rapidă decorat, degradat, torturat, reabilitat, arestat, uitat, eliberat şi iar decorat.

Pintilii n-a reacţionat deschis. A pus batista pe ţambal. Instinct de conservare? Sau poate şi-o fi spus că e de ajuns. Cert e că n-a dat vina pe jurnalişti, nu i-a atacat ca să-şi ascundă propriile probleme. Patronul a vrut să-i ia banderola, antrenorul a declarat că tot el va fi căpitan.

„Luaţi-o!”, a tranşat veteranul în vestiar. „Nu mai vreau să o port niciodată”. N-a stat să fie deposedat de ceea ce merita. N-a aşteptat un alt scandal. Echipa, şi-o fi spus, nu merită asta. Şi asta face un căpitan.
Pintilii nu mai e jucătorul de altădată, clar. Dar e o treaptă de istorie solidă pe care poţi să calci ca să urci. Dacă ne-am săturat să tot păşim în gol.