Experimentul Philadelphia

O nevroză lungă străbate o echipă fără marjă de eşec

În poveşti, după trei ani de belşug vin trei ani de molimă. Au fost sezoane în care actuala FC, viitoare SB, era un soi de Darth Vader al Ligii Întâi. Îşi răpunea adversarii de la distanţă, era de ajuns să facă „bau!” şi le cădeau chiloţii de pe ei. Steaua de atunci era inventivă, decomplexată, agresivă până la insuportabil, capabilă de (aproape) orice.

Inclusiv să se ridice cu şi mai mult avânt după ce lua bătăi zdravene precum aceea cu Stuttgart. Dacă acum o aşezare e deja prea mult pentru oamenii pe care îi are, pe atunci Reghecampf jongla cu sistemele (chiar trei pe meci!). Steaua era un creuzet de mici miracole, vezi Ajax. Păi, da, o să ziceţi, se compară jucătorii de atunci cu cei de acum? Păi, nu.

Dar nici adversarii de atunci nu se compară cu cei de acum! Şi, oricum, Steaua a luat cam tot ce a vrut. Dar a uitat că succesul nu e un număr, e o stare. Readucerea antrenorului acelui timp s-a vrut un soi de Experiment Philadelphia. Şi ce a apărut de partea cealaltă a vortexului?

O carcasă cu mecanismele rătăcite. Un automobil cu dublă comandă. Una la volan şi alta la locul mortului. Accelerări frânate. Oamenii par a cheltui prea multă energie pentru a ajunge la un consens intern ca să mai pună şi un fotbal coerent pe teren.

E deja obişnuinţă ca patronul să iasă şi spună că vrea asta sau ailaltă, că nu ştiu cine trebuie să joace sau să nu joace pe un post sau pe altul, iar antrenorul mai apoi să se străduiască să pună totul într-o proză digerabilă. Câteodată, senzaţia e că Reghecampf face înadins anumite lucruri bizare pentru a demonstra că fie nu are ce-i trebuie (vezi experimentele pe posturile de fundaş dreapta şi fundaş central), fie că e imposibil ca echipa să aibă doi antrenori principali.

Aceste mici fronde nu schimbă însă mare lucru. Cei doi oameni sunt legaţi cu multe, multe fire. Au ajuns să-şi menajeze orgoliile într-atât încât totul arată a savant joc de palat în vreme ce la porţi e răscoală. Atâtea lucruri funcţionează anapoda! Jakolis ţinut degeaba jumătate de an.

Alibec ne-disciplinat (după care se întreabă de ce nu bat pe Voluntari). Permutări fără sfârşit ca într-un puzzle în faţa căruia copilul nervos încearcă să potrivească piesele cărora nu le găseşte locul cu forţa. Dar stop! Steaua, era să uit, are un argument decisiv, istoric. Norocul. Viitorul nu ştie să o bată, Craiova pare mereu un castel de cărţi, Dinamo e veşnic în construcţie, iar Astra e ocupată să-şi taie venele. Întrebarea e: norocul e parte din marcă?