Dragi fotbalişti,

De la o vreme se întâmplă ceva. Nu de mult. De 27 de ani

Se întâmplă în genere încet, cu excepţia unor noduri istorice, precum cel de acum, când se întâmplă repede. Ceea ce se întâmplă e trecerea noastră din nefiinţă în fiinţă. Am ajuns ceea ce minţile bolnave ale bolşevicilor pretindeau că sunt: revoluţionari de profesie.

Cu diferenţa că revoluţia e înăuntrul nostru, nu în afară. Ne dezgheţăm treptat, om cu om, etaj cu etaj, bloc cu bloc, precum nişte astronauţi criogenaţi după o lungă călătorie. Câteodată ne zvârcolim, ca acum, când suntem supuşi torturii unor întoarceri în timp. Când ni se suie până în gât.

Heartboarding, ştie Trump despre ce e vorba. Spun asta pentru că şi voi, fotbaliştii, trăiţi în această lume. Comunismul i-a învăţat pe unii dintre cei care acum vă sunt antrenori sau conducători să nu se exprime. Sportul e, chipurile, apolitic. Pe vremea aceea era ca şi cum te-ai fi declarat împotriva uciderii urşilor în timp ce un grizzly te strângea în braţe. Dacă nu ziceai nimic scăpai cu viaţă, deşi cu coloana vertebrală frântă. Te aclamau amărăştenii care nu puteau să-şi aducă din străinătate avioane pline de video-uri.

Dar voi, cei de azi, jucaţi pe răbdări prăjite, jucaţi fără vreo plasă de salvare a sistemului. În ultimele zile nişte cetăţeni au strigat în stradă despre hoţie şi minciună. Nu vreţi să vedem cum s-ar traduce asta în viaţa voastră?

Nu este neapărat despre ieşit în stradă. Asta e o chestiune de alegere personală. Puteţi să protestaţi oriunde, oricum. Refuzând, de exemplu, să mai giraţi şmecheria groasă care a înecat fotbalul nostru. Mingile pline de petarde aruncate în tribune. Transferurile cu mai multe mante şi mai multe conturi. Semnăturile în alb. Refuzând să mai spuneţi: „Nu e treaba mea!”.

Sau: „Eu mi-am făcut treaba, mai departe nu ştiu”. Refuzând să mai închideţi ochii. Pentru că lecţia acestor zile este tocmai asta. Despre durerea deschisului ochilor. Adevărul este că vă trage înapoi anchilozarea unei vieţi dulci în care golul sau pasa genială scuză orice. Nu mai e aşa. Oamenii pe care îi chemaţi disperat la stadion încep să aibă alte valori. Şi stadioanele vor rămâne goale până nu le umpleţi de adevăr.

Edi Iordănescu îndeamnă la calm, la unitate. La încetarea protestelor. E o opinie. Iată o alta: nu încetaţi să contestaţi ceea ce vi se pare nedrept. În stradă, în voi, oriunde. Renunţaţi la limba de lemn şi la gesturile de maimuţe cu mâinile la ochi, la urechi şi la gură! Spuneţi ce gândiţi şi luaţi-vă fotbalul înapoi! Voi, cei care îl jucaţi şi care mâine îl veţi conduce, ca să mai aveţi unde juca şi ce conduce. Valul acestor zile e o şansă de a ieşi din ridicolul lozincii: „Noi fugim, nu gândim!”.