Franța

Plonjaţi în ciorba zilnică, să nu uităm a gusta un pic de coq au vin

11 titluri în 25 de ani (18 medalii cu totul) e istorie pură. E dincolo de „naţionalismul” unui sport, de nişa îngustă a unei discipline. E Olimpul. Ce ne pasă nouă, veţi zice, cu nevoile şi neamul nostru, graţierile şi furtul permanent de viitor? Contează. Chiar şi în comuna noastră primitivă în care şamanii invocă incendiile ca să prevestească nenorociri. Nu trebuie să disperăm. Trebuie să învăţăm. Să fim pregătiţi.

Unde s-au dus, unde-am apus
Un clişeu cu rezistenţă mare la adevăr pretinde că francezii au învăţat handbal de la noi. Nu. Au învăţat ŞI de la noi, şi de la alţii, dar mai ales au învăţat de la ei înşişi. Au învăţat cum să continue, să nu se blazeze, să se reinventeze. Să nu obosească. Să creeze  trupe speciale precum cele care acţionează în Siria şi Irak. Franţa, azi, naşte spaimă. Dar n-a fost mereu aşa. Începuturile lor au fost echivalente cu ale generaţiei de aur a handbalului românesc. Multă modestie, enorm entuziasm. Cum se distra şi performa gaşca lui Gaţu şi Gruia, aşa s-a întâmplat şi cu alde Volle, Lathoud sau Gaudin în anii ’90. I-am văzut atunci în serile dinspre noapte, pe holuri de hotel, cu bere, fum, poveşti şi bancuri. Nişte nebuni, capabili de orice nefăcută. De aceea au fost supranumiţi „Les Barjots”, „Trăsniţii”. Dar aici se opreşte comparaţia. „Trăsniţii” s-au transformat în „Experţii”. Ştiinţa jocului şi „l’esprit de corps” au fost transmise mai departe şi perfecţionate. Aşa a apărut supergeneraţia Karabatic. Aşa e pe cale să apară alta. La noi a fost capăt de linie. Franţa aceasta ne spune, spre deosebire de politologii anilor ’90, că istoria nu se termină niciodată. Ca să ştim de ce plângem azi.

Alchimia unei echipe
Costantini a fost urmat de Onesta, care a fost urmat de Dinart. Fără mâncat de posterior. Te baţi cu ceilalţi, nu cu ai tăi. Victoria pe teren e mult peste orice orgoliu individual. Karabatic a pasat decisiv mai mult decât a marcat. Uriaşul Omeyer a pierdut poarta în semifinale. Antrenorul l-a titularizat în finală… ca să-l scoată încă din prima reptiză! În alte părţi s-ar fi lăsat cu urlete. Dar alchimia unei mari echipe este aceea că nu suportă concurenţă. E o cedare de suveranitate personală care, paradoxal, te creşte. Trebuie să ai încredere într-un altul. Probabil cel mai frumos lucru de pe lume. Aşa s-au câştigat războaie sau medalii de aur. În timp ce ceilalţi stau şi se întreabă ce naiba se întâmplă cu ei.

Să fim rezonabili, să cerem imposibilul!*
E un fapt: Franţa câştigă mai ales cu ajutorul unui start turbo de repriză a doua. Un tsunami care demolează adversarii. Această echipă reintră pe teren câştigătoare absolută. Nu există discuţie, nu există alternativă. E o tactică mentală exersată, verificată, continuată. Veţi spune: e simplu, după atâtea succese, să ai încredere în tine. Dar e fix invers. Succesele vin ca urmare a aceastei încrederi construite.
Şi acum, la noi. Avem o foarte bună echipă în devenire cu un antrenor care şi-a demonstrat deja ştiinţa. România conduce grupa de calificare la Euro după victoria în Belarus (echipă de optimi la Mondial) şi acasă cu Polonia, care dă câştigătoarea Ligii Campionilor. Destui nu ştiu despre aceste succese, inerţia ratărilor e mare în conştiinţe. Se văd deci nişte zori, deşi nu suntem Franţa. Dar lecţiile ei se aplică, aşa cum pretindem că ei le-au învăţat pe ale noastre. De azi, de acum, Franţa trebuie să fie orizontul. Văd zâmbete. „Nu vom ajunge niciodată ca ei” Ă o mie de argumente. Distrugeţi-le! E prima cărămidă.
* slogan al revoltelor studenţeşti din mai ’68