Cealaltă Românie

România s-a prăbuşit cu zgomot în faţa Danemarcei, un meci care s-a negociat mental în primul sfert de oră. Ce-a fost după e doar statistică, învingătoarea se cunoştea.

Nervi şi frustrare. Dar, cumva, dincolo de ele există un orizont. Sau poate că îmbătrânesc, îmbătrânim cu toţii cei care ne-am născut odată cu speranţa titlului din 1999 şi am murit de mai multe ori de atunci. România s-a prăbuşit cu zgomot în faţa Danemarcei, un meci care s-a negociat mental în primul sfert de oră. Ce-a fost după e doar statistică, învingătoarea se cunoştea.

Totuşi, ratarea unei medalii, ratarea aurului pe care nu-l mai găsim de 54 de ani (!!!) nu-mi par azi dramatice, ireparabile. România nu a arătat a fi, de această dată, la capătul nivelului de competenţă, ci doar la capătul ideilor şi al pregătirii. Or, lucrurile acestea pot fi rezolvate. La anul sau la anul celălalt. Sigur, nu e bine să amâni, la noi e o obişnuinţă păguboasă care tinde să păcălească responsabilitatea. Dar cred (fără să fiu sigur) că în cazul ăsta putem avea puţintincă răbdare. De fapt, am putem face un târg cu naţionala de blonde. Noi să le aşteptăm şi ele să vină, odată şi-odată, la întâlnire. Pentru asta trebuie să se întâmple nişte lucruri.

Întâi trebuie să ne convingem cât de mult se pricepe spaniolul ăsta pe care multă lume îl crede, după nume, ceh. Dl. Ambros a arătat viu şi inspirat pe alocuri, a împins spre jocul cu pivotul şi extremele în încercarea de a o elibera pe Neagu, a responsabilizat jucătoare tinere sau nerodate, a riscat şi de multe ori a câştigat. România a pus adesea pe parchet un joc dezinhibat şi modern.

Rămâne să înţelegem de ce el sau staff-ul lui nu schimbă mai repede portarul care, clar, nu se află într-o pasă bună. A ţintuit-o între buturi pe Paula Ungureanu cu Cehia şi cu Danemarca pentru o performanţă medie de 23% mingi apărate. Întuneric total. Pare că la handbal, ca şi la fotbal, portăria e o zonă crepusculară pe care nu o pricep decât iniţiaţii. În regulă. Mai cercetăm.

Apoi lasă o senzaţie grea de inadecvare felul în care danezele ne-au citit jocul (nu că ar fi fost tare greu) şi absenţa antidotului nostru. E clar că o doză mare de oboseală a contribuit la asta, Neagu a şi spus că pregătirea a fost perturbată şi că „nu ne-am antrenat cum trebuie” (nu că ar fi fost prima dată).

România a avut un traseu dificil. Dar la fel şi Danemarca. Atât că aceasta, a zis-o chiar secundul Buceschi, a ştiut să-şi odihnească nişte jucătoare în meciul precedent cu Rusia, înţelegând că şi dacă pierde nu-i bai, cu România contează să bată. Noi, în schimb, ne-am luat la trântă cu Cehia, la o zi depărtare de partida decisivă în care fetele au arătat sleite. Şi dacă odihneam câteva handbaliste şi ne bătea Cehia, ce?

Trebuia doar să le învingem pe nordice şi ne calificam oricum, chiar dacă Rusia ar fi trecut de Danemarca şi Ungaria (la egalitate am fi avut  câştig de cauză) sau dacă Danemarca şi-ar fi câştigat meciul cu Rusia (idem). Asta s-ar fi numit strategie. O bună lecţie de învăţat.

În fine, România are nişte probleme recurente care îi compromit şansele de reuşită în ciuda altor calităţi. Sunt ele rezolvabile? De văzut. Mai întâi trebuie identificate. Una este eşecul patent în faţa unei apărări avansate şi decise. Boală veche. Soluţia nu e  numai una tehnică, una care ţine doar de pregătirea în regim de salahorie a acestei situaţii de joc. Rezolvarea acestei cuadraturi a cercului pentru handbalul nostru trece printr-o solidă muncă de construcţie mentală.

Păcatul României, simplu spus, este că se pierde cu firea atunci când adversarele îi citesc jocul. România nu ştie să iasă de pe şinele propriilor obişnuinţe şi ale temelor pregătite „de acasă”. Recunoaşteţi cumva o componentă a educaţiei româneşti? Ei bine, Ambros trebuie să ghidoneze o astfel de schimbare.

Adaptarea, esenţa vieţii, este cea care trebuie să ajute naţionala să trăiască până şi atunci când tot ce a învăţat pe din afară moare. Tunelul în care intră echipa ţine de incapacitatea de a inventa, de a inova, de a crede că lucrurile sunt rezolvabile chiar şi atunci când nimic nu mai merge. Lipseşte o educaţie a încrederii. Grupul de jucătoare care mai ieri zburdau începe să se târască oprimat mental, fără luciditate.

Toate becurile i se sting. Cortina cade. Aici e marele şantier al spaniolului. Misiunea e grea. Ştim că mediul în care trăiesc aceste jucătoare, sau în care au trăit şi au fost formate, nu ajută. Societatea noastră, de la ghişeu până la muzeu, îţi taie aripile, nu ţi le flexează. Dar Ambros are un avantaj. Lucrează în Ungaria, a trecut şi pe la naţionala acestei ţări. Or acolo există traume mai mari ca ale noastre.

Ungaria a pierdut o finală olimpică şi una mondială, deşi în ambele coducea cu diferenţă importantă la câteva minute de final. Aşa că senor Martin ştie cu ce se mănâncă Estul. Să sperăm că va reuşi să bucătărească altceva pentru noi decât o mămăligă care nu explodează.

Iată condiţiile în care răbdarea ar fi o opţiune. Aşa am putea crede că într-o zi această echipă va putea să răscumpere toate piscurile pe care ni le-a promis şi abisurile în care ne-a aruncat. Îmbătrânim, da. Şi, da, încă sperăm să nu o facem degeaba.