Marea rătăcire

Cum o fi mai bine: 11 jucători români şi un antrenor neamţ sau invers?

Spre deosebire de selecţionerul României, cred că e bine să-ţi recunoşti greşelile, măcar pe acelea pe care le ştii. Măcar pe acelea serioase. De aceea mărturisesc: am greşit. Am greşit când am crezut că România poate să joace fotbal. Le datorez o scuză lui Piţurcă şi Iordănescu – nu şi o decoraţie. Dar, da, e clar. Nu putem juca fotbalul acela pentru care merită să te uiţi, român fiind, la Islanda sau chiar la Polonia.

Nu vorbim de fotbalul mare. Vorbim doar despre fotbalul care îţi ţine ochii la joc şi somnul în altă cameră. Fotbalul care conţine fotbal, aşa cum salamul ar trebui să conţină carne. Ştim că nu se întâmplă aşa. Oamenii continuă să consume salam cu copite. Bine că fotbalul nu trece prin stomac, ca dragostea.

Daum, o să recunosc eu pentru el, a greşit. A crezut că putem juca fotbal. Şi când şi-a dat seama, târziu, că nu, a greşit şi mai mult. A crezut că putem juca ceva între fotbal şi nimic. Rezultatul este nimicul absolut. Corect e să spunem că meciul cu Polonia e primul adevărat din mandatul lui.

Până la el, Daum a fost ca tipul din Maşina Timpului, nimerea dintr-un război în altul fără să ştie ce se întâmplă cu el. Om de voinţă, a încercat să controleze o situaţie incontrolabilă. Ideea, justă, a fost să aerisească minţile şi psihicul jucătorilor, de unde toate metodele care acum sunt ţinta miştocărelii naţionale, activitatea pentru care naştem numai Generaţii de Aur.

Doar că asta n-a schimbat nimic pentru că pur şi simplu dezinhibările funcţionează acolo unde există o inhibiţie, nu o absenţă. La noi lipseşte fotbalul. Fidel principiilor, Daum vrea să atace. Şi când ştie că nu poate, vrea să nu-şi rateze totuşi această oportunitate.

Aşa că nu se baricadează. Lăudabil. Şi sinucigaş. Asta a fost cu Polonia. O armată prost pregătită, bântuind între tranşee, a fost secerată. Cât de bine seamănă asta cu războaiele reale ale istoriei noastre! Un neamţ poate greu pricepe. Un antrenor însă ar trebui.

Daum a fost adus ca să califice România la Cupa Mondială. Aşa scrie în contract. Ratat. Ar mai fi un paragraf scris cu corp mic. Daum să ducă măcar echipa la baraj. Aproape compromis. Ceva nu e în regulă. E ok toată povestea cu reconstrucţia, cu bazele solide. Dar prezentul e greu de îndurat. Nu pentru că o luăm pe coajă grav. Ci pentru suntem ca nişte prizonieri într-o ceaţă groasă. Unde ne duceţi, domnule Daum?