Ce limbă vorbim?

Polonia, Pascual, Popescu. Câteva borne ale unei deşteptări

„România, o echipă care vine din străfundurile calificărilor, e acum cea mai de succes naţiune a preliminariilor Euro 2018”. E ca o baie fierbinte după o traversare a calotei polare. Nu ştiu ţară în vreun sport care să fi căzut atât de mult pe cât am făcut-o noi în handbalul de băieţi. Am fost o Brazilie şi ajunseserăm un fel de San Marino. Fraza înscrisă pe site-ul oficial al forului continental e colosală în neverosimilul ei. Piele de găină!

Povestea vine într-un moment foarte interesant. Nu neapărat că jucăm cu Polonia şi la fotbal. Dar şi acolo e un antrenor străin privit pieziş. Şi în vreme ce Xavi Pascual e de duminică un fel de erou, suntem la limita dezvrăjelii de Daum, iar Vestergaard îşi face bagajele de la CSM. Care e poanta? Morariu, dus-întorsul divinităţii CIO, a vorbit despre sute de specialişti străini care trebuie injectaţi în corpul anchilozat al sportului nostru. Cornel Oţelea, septuagenar vertical şi triplu campion mondial, îl tamponează serios pe chestia asta. Care e formula? Care e secretul cu aceşti Ryde care iau o medalie europeană şi la Rio se fac ţăndări? Ori suntem noi de vină, suntem ca nişte zombi care reacţionează bizar la aceiaşi stimuli, un soi de sălbatici imprevizibili? Sau poate că, simplu, în lipsa sistemului am ajuns la mâna unor oameni. A tăriilor şi slăbiciunilor lor. Am ajuns la început.

Acest Xavi, în afară de ştiinţă, are un dar. E darul învingătorului. Şi cu asta, noi descoperim ceea ce am uitat: cum să câştigi un meci înainte de meci. De ceva vreme nu mi se pare că ai noştri mai sunt la distanţa de ani-lumină pe care am săpat-o, în timp, între noi şi elită. Dar oamenii nu mai îndrăzneau să fie învingători. Aveau nevoie de cineva care să le dea voie să fie. Xavi Pascual a spus că e în stare să omoare pentru cei care îl urmează. Pentru Popescu, portarul, care opreşte bombele cu mâinile goale. Da, sportul e un război, e despre cine rămâne în picioare la căderea nopţii, chestia cu „şi mâine e o zi” e bla-bla.

Xavi Pascual e un tip adevărat, un dur, un sergent din Iwo Jima. Xavi şi meciurile vechi cu „japonezul” lui, Duşebaev, fascinează. Băieţii s-or fi simţit parte din ceva mare. Doi antrenori mari, câţiva jucători mari, o echipă destul de mare. Şi ei, ce erau să facă, să se facă mici?! România, duminică, a fost Islanda. A condus, a căzut, s-a ridicat din nou şi a ştiut să nu mai cadă. Un parcurs de războinic. Nimic nu se schimbă în lumea noastră cu acest succes. Dar poate că se schimbă în mintea lor. Şi aşa începe totul.