Celălalt mal

La ce deranj e în fotbal acum, orice final de carieră importantă e o speranţă

Ciprian Marica nu mai e fotbalist. Nu mai era de o vreme, dar a continuat să spere că vaporul care se îndepărta se va întoarce. În zadar, pentru că era deja pe celălalt mal. Şi cu bagajele făcute. Marica nu mai e fotbalist, dar e în continuare ceea ce era de o vreme. Un „politician”. Un tip care a ştiut să-şi păstreze până târziu statutul de „copil-minune” pe care echipe mari au plătit milioane în ciuda unei recolte sub bogăţia speranţelor. A avut o rată de un gol la 5 meciuri în cariera care l-a dus de la Dinamo la Steaua, trecând prin Şahtior, Stuttgart sau Getafe.

Adevăratul lui club a fost însă naţionala. Acolo e la sub trei partide pentru un gol. Aşa că prin plecarea lui dispare ultimul vârf veritabil de sub un tricou galben. Unul care a pus mingea în porţile Spaniei, Italiei şi Olandei. Cuvintele lui mereu emfatice despre naţională, câteodată forţând o glandă lacrimală demult secată, au astfel acoperire. Marica pleacă de pe teren lăsând senzaţia de neterminare. Dar o face somându-i pe actualii tricolori să-i arate că pot ei mai mult. Aici se cuvine un oftat.

În cuvântul facebook-ist de adio, Marica vorbeşte despre familia şi fundaţia sa. Nu cred însă că e vreun Bill Gates ca să se ocupe exclusiv de opere ale sufletului. Marica, mai zic o dată, e un „politician”. E tipul care a făcut de aşa natură încât în plin gulag de comunicare piţurcian să fie singurul care să-l poată contrazice public pe selecţioner. Iar acum, deşi a criticat tactica Stelei de a nu aduce mingi în faţa porţii pentru atacanţi, Reghecampf l-a propus direct la FRF. Şi a fost unicul despre care Becali nu a zis nici „pâs”.

Deci asta cu odihna e un alint. Dacă Marica rămâne cel care s-a construit până acum, va ieşi din legănatul postărilor duioase şi va intra într-o nouă meserie. Aceea de conducător cu carte.
Într-un fel, fostul atacant e o miză mai mare decât propria reconversie. E dintr-o generaţie care trebuie să arate că simplul fapt de a fi fost un fotbalist foarte bun nu e suficient pentru a fi orice în fotbalul de după. Şi că se poate reuşi fără să faci parte dintr-o gaşcă. Sau din vreun nou „Ştefan Gheorghiu”, defuncta şcoală de cadre a Partidului Comunist. Ar fi de folosit oameni de bună-credinţă, cu şcoală nouă şi care au lăsat nişte urme de crampoane.

Care să vorbească direct şi nu mereu cu mantă, să judece după obiective şi nu după cine cu cine în ce vestiar s-a schimbat. Nu idealizez posibilităţile lui Ciprian Marica de a reuşi de aici înainte şi nici pe-ale altora. Sper, doar, că într-o zi vom ieşi din bătăliile viscerale şi umorale pe care le vedem azi. E de muncă, da! Şi despre a vedea poarta de departe.