Uşor cu şampania pe scări!

Handbalul dă un exemplu superb, dar este un sport minor

Nişte nordici ne dau cu nişte cupe şi medalii în cap. Şi ne doare. E multă şampanie şi multă dădăceală de când Kim Rasmussen şi Tomas Ryde ne-au luat de mânuţe şi ne-au urcat pe podiumuri. Ne simţim mândri şi ruşinaţi în acelaşi timp. Colegul Dan Udrea, în ultimul articol, a spus bine povestea. Oameni veniţi din alte lumi au pogorât în universul nostru zgubilitic precum nişte misionari în jungla amazoniană. Sunt lucruri adevărate spuse direct, aşa cum o face adesea colegul meu. Că nu avem antrenori aduşi profesional la zilele în care trăim, că nu avem pedagogi (păi cum să avem dacă de la grădiniţă copiii sunt daţi cu capul de pereţi?), că nu mai ştim să punem la treabă pasiunea. Da. Apoi propunerea e de a copia modelul şi de a-l implementa la naţionala de fotbal (antrenor străin) şi la Steaua (jucători străini de Liga întîi, fatalmente redusă ca valoare). Îndemnul logic e să ridicăm nasul din pământ şi să lăsăm globalizarea să treacă prin noi. Întrebarea e totuşi dacă poate fi aplicat ad litteram exemplul handbalului oricum şi oriunde.

Întâi că trebuie să înţelegem de ce tot reuşim cu handbalul feminin (au mai fost medalii şi în absenţa antrenorilor străini) şi nu în alte sporturi. În ciuda poticnelilor, scandalurilor şi guvernanţei aproximative, acest sport şi-a creat o entropie pozitivă, o inerţie bună. A provocat destulă emulaţie încât să-şi păstreze, măcar în parte, baza. Apoi, sinceritatea ne obligă să observăm că este unul dintre sporturile în care cu investiţii minime în raport cu alte discipline (nu numai fotbal) poţi obţine performanţe maxime. România e dintotdeauna între puterile lumii, o ţară care a produs mereu jucătoare cu un excelent potenţial. Un mare antrenor european, cuceritor de aur mondial, îmi mărturisea mai de mult că visul său e să antreneze reprezentativa ţării noastre. De aceea Kim şi Tomas au rezistat pe aceste plaiuri în ciuda tuturor necazurilor de care s-au lovit. Pentru că aici au şansa să antreneze crema acestui sport.

E şi cazul fotbalului? Nici pe departe. România lui Iordănescu nu face pe nimeni să viseze, mai degrabă naşte coşmaruri. E fix opusul naţionalei lui Ryde. Ce antrenor străin de mare valoare ar veni să se chinuie cu „forţa grupului”? Sau ce succes ar avea? În plus, la handbal fete sistemul competiţional îţi oferă şansa de a te răscumpăra după eşecuri, ca la o echipă de club. Să ne amintim că am început Mondialul de bronz cu trei înfrângeri. La fotbal eram de mult acasă. În sumă, nu cred că un antrenor străin (pe care ni-l putem permite) ar fi o soluţie garantat câştigătoare. Munca e diferită. La handbal aveam talente nepuse suficient în valoare. La fotbal ne trebuie antrenori buni nu atât pentru Stancu, Pintilii sau Grigore, cât pentru copiii lor.

În privinţa Stelei, concluzia e corectă. Selecţia jucătorilor nu poate fi doar internă, e un nonsens. Numai că CSM, cu un buget de peste patru ori mai mic decât al fostei campioane, e un fel de Real Madrid al handbalului feminin. Becali tocmai s-a lăsat deschis către lume, Mihai Stoica a plecat la cumpărături în Portugalia. Dar fotbaliştii pe care şi-i poate permite sunt de la echipe mici cu nume simpatice, Tondela sau Estoril. Aşa că, da, ideea e bună, realizarea e însă potenţial la ani-lumină. Singurele soluţii sunt lăsatul la fermentat al echipei şi identificarea jucătorilor care fac de mai multe ori valoarea lor de piaţă într-o echipă şi un sistem anume – ceea ce a reuşit Leicester, inclusiv cu ajutorul unui program de scanare avansată.

Ceea ce încerc să spun e că, pornind de la observaţii juste, nu trebuie să credem că orice transplant de la un sport la altul poate reuşi. Handbalul feminin dă un frumos exemplu, dar e, să recunoaştem, un sport minor în care câteva principii corect aplicate te urcă mai repede în vârf decât în alte discipline. Ceea ce ar trebui copiată este capacitatea de a căuta permanent soluţiile corecte, nu cele mai ieftine sau comode. Handbalul fetelor, după multe rătăciri pe care ar fi bine să nu le uităm, le-a găsit, deocamdată. Acum şi pentru el începe panta cea mai grea a Everestului. Aur pentru naţională (am rămas singura forţă mondială fără un titlu de peste jumătate de secol), confirmare cu încă un Final Four pentru CSM. Şi după, mai vorbim.