Mica Românie mare
Naţionala de handbal fete nu mai e doar o echipă, e un proiect de ţară

Dacă ne rătăcim, măcar să nu ne minţim. E o constatare dură, fără a fi nicio condamnare: cu România, în mare, eşuăm. E de ajuns să ieşi din casă şi să dai într-o groapă, ceea ce nu te face neapărat prost, nici pe tine, nici pe mine, nici pe nimeni. Ne face altceva: incapabili de a trăi în comun.
Nu România Mare, ci România în mare e o ratare. Preluare bună, şut pe lângă. Dar asta ştiam. Din când în când, din fericire, aflăm şi cum să reuşim. Micile Românii care se salvează precum refugiaţii din Siria, în bărci suprapopulate. Româniile câte unei firme care vâsleşte greu, dar vesel, prin mlaştina birocratică, ale unor grupuri de tineri care fug din Valea Silicoanelor către Silicon Valley. Ori a unei echipe de fete care îşi urlă: „Pentru cine jucăm noi? Pentru noi!”. Când aceste Românii se vor pune împreună, atunci va fi cu adevărat o Mare Unire.
Nu e cazul să proslăvim handbalistele, o fac deja singure. Putem să le admirăm totuşi. De multe ori ne-au enervat, de câteva ori ne-au fericit. Ce au făcut în Danemarca e descoperirea unui nou teritoriu. Am fost martorul argintului mondial din Rusia. Aproape toate ingredientele de start ale succesului erau şi acolo. Unitatea jucătoarelor, concentrarea pentru rezultat, calitatea individuală, proiectul comun.
Dar erau şi limite clare. Spectrul înfrângerii chiar după seria lungă de succese. Bucuria absentă. Toate acestea au dispărut la Aarhus, deşi nu e vorba de nicio medalie. Ceea ce s-a schimbat esenţial la această Românie faţă de cele de dinainte stă în vorbele Cristinei Neagu: „Le e frică de noi!”. România provoacă teamă. Până acum, Nordul ne îngheţa înainte încă de a păşi pe teren. Noi eram cu nevoile şi neamul. Această Românie a ieşit din logica defensivă şi a devenit un Predator. Ăsta e sportul, o junglă cu zâmbete de complezenţă, ucizi sau eşti ucis. România s-a hotărât să nu mai fie o victimă.
Ca în orice proiect naţional istoric, era nevoie de un străin. Mulţi l-am boscorodit pe Ryde la început. Mai ales că nu îi place mâncarea noastră. Bine, nici nouă nu ne place de multe ori, dar, na… Tipul a făcut ceea ce noi nu putem face: a privit România din afară. Şi a umblat la acordul fin. La acordurile bucuriei. Bucuria, această victorie imaterială. Ryde i-a dat loc să se desfăşoare. Prea mult timp s-a muncit mult şi prost cu nasul în pământ. Să ridicăm ochii! Să vedem cerul pe care l-au privit şi ele! Ele toate. Căci nu doar titularele, ci şi rezervele României fac spectacol. Şi asta e definiţia unei ţări coerente: nimeni nu e lăsat în urmă. Înţelege cine poate.