La atac!

Ceva ne împinge către fotbal. Să-i întoarcem spatele şi să ne lăsăm duşi

Pe ultima sută (de zile) către Euro o ironie colosală coboară ca un OZN asupra „naţionalei”. Echipa cu cea mai bună apărare a preliminariilor suferă de un virus îngrozitor, o contagiune venită de nicăieri care se răspândeşte cu viteza bolilor din fimele apocaliptice. Poţi vedea feţele terifiate ale celor acoperiţi de acest nor uriaş apropiindu-se de ora judecăţii. Weekend după weekend veştile merg în aceeaşi direcţie uluitoare, ca o topire a polilor sau a polipilor fricii. E boala secolului fotbalist. E maladia supremă numită febra golului. Atacanţii României îi cad victimă unul după altul într-un ritm cotropitor, e ca un strănut triumfător de la o poartă la alta, din Turcia în Bulgaria, din Spania până sub Carpaţi.

Rusescu, Stancu, Alibec, Keşeru, Andone, bang, bang, bang! Gol după gol, la foc continuu, de nu mai ştiu selecţionerul şi secunzii încotro să se uite. Se trage din toate părţile, se cască răni mortale în ideea fixă că suntem nişte mici care trebuie să se baricadeze în faţa suplelor blindate ale oricărui fotbal. Căci oricare e, evident, mult mai bun decât al nostru. Un patriotism de gong ne împinge iraţional către ideea că trebuie să batem măcar Elveţia şi Albania (dar cum?). Apoi repede băgăm capul în pământ şi fundul în poartă. E o vocaţie.

E şi un blestem autoprovocat. Zicând mereu că suntem proşti, voind mereu să facem performanţă la mica ciupeală, neacceptând vreun eşec pe bază de fotbal, ci doar succese bazate pe antifotbal riscăm să ţinem în mâini piatra filozofală şi s-o aruncăm înapoi în ocean. Şi ca să ne intre bine în cap, trăim de fapt o dublă ironie. Nu numai că atacanţii marchează într-o veselie, dar contrapartea lor defensivă e într-un fel de doliu. Chiricheş joacă puţin şi când o face i se mai întâmplă câte un pocinog, Dragoş Grigore o fi bun, dar nu-l vede nimeni, Raţ nu mai e ţar de mult, fundaşul dreapta e o enigmă naţională, Pintilii se cam duce după Bourceanu. Doar Hoban merge ceas în Israel, de văzut ce înseamnă asta.

E lumea pe dos. E ca şi cum cineva ne-ar împinge de la spate şi ne-ar urla: Îndrăzneşte, e singura speranţă! Poţi să nu auzi această voce? Poţi. Ideile fixe sunt cele mai eficiente dopuri de ureche. Dar destinul se/ne lasă. Iată exemplul derby-ului. În faţa valului de critici de după jocul de joi tipii s-au încins până la roşu. Iar Bicfalvi e vârful acestui străvechi şi câteodată rătăcit concept că o victorie vine mai ales după ce bagi mingea în poartă. Eric e un profil mai degrabă defensiv transformat în golgeter. Un om care caută cu încăpăţânare calmă transformarea savantelor şi alambicatelor cărări ale fotbalului în gol. E aproape un proiect uman. Îl vrei la „naţională”?