Oscarul pentru „Nu ştiu”

Cele mai bune filme spun mai multe poveşti. Cele excepţionale spun povestea celor mai mulţi dintre noi

În disperare de cauză – câte lucruri excepţionale produce disperarea de cauză! -, şeful secţiei de investigatori de la Boston Globe dă buzna în casa prietenului său pentru a căpăta confirmarea listei cu preoţii pedofili protejaţi de sistem. Fără ea ancheta e în aer.

Dar e ca şi cum ar încerca să afle de la CIA cine l-a împuşcat pe Kennedy. E dat afară din casă, apoi ajuns din urmă în stradă. Omul sistemului cedează cumva, ajunge şi el la un termen al conştiinţei. Face două cercuri mari care cuprind cele două pagini de nume. Totul era adevărat. Un mare suspin de uşurare. Happy end? Dar mai există aşa ceva? De fapt, e happy dead end.

Pentru că acolo se revelează fundătura interioară în care se afunda eroul „pozitiv” pe măsură ce se îndreapta către lumina de la capătul celuilalt tunel. Înainte de momentul culminant relatat mai înainte, când grozăvia e certificată, jurnalistul primeşte două întrebări care lovesc în plin: Tu unde ai fost? De ce ai întârziat atît de mult?… Pauză. O respiraţie. Şi răspunsul: Nu ştiu.

Aici e crevasa în care cădem toţi, sau aproape. E locul în care cel mai bun film al anului ne priveşte pe toţi.

Spotlight merită văzut nu neapărat pentru că reface drumul jurnalistic al deconspirării sordidei poveşti a protejării unor infractori în sutană şi a necazurilor structurale ale Bisericii. Personajele negative sunt destule pe lume şi, important, vor fi mereu în inferioritate. Interesant e, dincolo de ele, ce face majoritatea. Ce fac oamenii buni. Şi, în general, ce nu fac. Şi pe măsură ce nu fac le e tot mai greu să facă. Iată un film care, împreună cu The Insider şi câteva altele, ar trebui să instituie la un moment dat o materie obligatorie în şcoli, la fel ca aceea în care se demonstrează teorema lui Pitagora. Pitagora e simpatic, dar nu-ţi ajută în faţa unui om cu o bâtă.

Mă gîndesc, de exemplu (e doar un exemplu!), ce am răspunde, noi cu toţii, dacă un doctor sportiv ar întreba la un moment dat când cineva dintre noi ar veni la el cu o întreagă listă de nume de care sunt atârnate nişte medalii: Voi unde aţi fost? De ce aţi întârziat atât de mult? În rest, facem, cei mai mulţi, un soi de balet. În film, jurnalistul primeşte absolvirea pentru lestul său moral nu de la un preot, ci de la editorul său. Dar asta e la sfârşitul filmului. La începutul lui, acelaşi tip îi spune că treaba pe care o face ar trebui să fie relevantă pentru cititorii săi. Relevant e adevărul, şi ăsta e cel mai nasol lucru. Cine mai are chef să-l afle?