O seară în familie

Există un buton de beznă în orice palat cu mii de candelabre. A nu se lăsa la îndemâna copiilor

„Ceea ce vedem în viaţa anumitor fotbalişti, plus ceea ce bănuim, ne arată că lecţiile nu se învaţă niciodată. Oamenii ăştia nu înţeleg nici cine sunt, nici pe ce lume trăiesc. Gândesc, probabil, că sunt plătiţi doar pentru talentul lor. Eroare! Ei îmbracă un tricou şi poartă o imagine. Buna lor purtare publică e ceea ce îi face solidari cu angajatorul lor şi cu toţi cei care îi privesc. În plictisul unei seri de sâmbătă, Serge Aurier a rupt această legătură. N-a fost nicio premeditare. N-a crezut că face ceva rău. El şi ai lui stau cu mâna la gură în timpul unui meci ca să nu li se citească pe buze, dar n-au nici oprelişte în a se descoperi total pe o reţea de socializare. De ce se sparg mereu toate în capul fotbaliştilor? Pentru că banii îi fac pe cei din jurul lor să o ia razna. Şi astfel uită să-i mai educe. Iar noi uităm că în viaţa reală aceşti jucători ar fi doar nişte copii de 23 de ani care ar descoperi pe pipăite ce e în jurul lor. Ei văd totul printr-un filtru. Pentru că acel capital pe care îl reprezintă le procură o permanentă imunitate. Dar nu vă înşelaţi: după ce vor trece valurile acestui scandal numele victimei va fi acelaşi cu cel al vinovatului”.

Vincent Duluc, „L’Equipe”, extrase adaptate de editorial. Ar fi fost bine să vedeţi filmuleţul mai întâi, cu fundaşul lui PSG alături de un ratat al profesiei, Doucoure, trăgând dintr-o narghilea, povestind toate prostiile din lume pe un chat video. Laurent Blanc este numit „homo”. De fapt termenul e altul, dar s-ar scofâlci hârtia, electronii ar lua-o la fugă. În câteva vorbe rostite leneş ivorianul şi-a pus cariera la congelat. Într-o bună zi i s-ar putea plânge de milă, cum avertizează editorialistul, legând începutul articolului cu sfârşitul lui, dar n-ar trebui să se bazeze pe asta. Cum n-ar trebui să o facă nimeni.

Un caz de privit. Aici, la noi, vedem azi un mix bizar de vânători de recompense gen Milevski, Gebhart sau Ziani, Mutu şi Tamaş, care au dueluri cu sine, şi copilaşi care îmbrăţişează Nirvana într-o seară de duminică, urcaţi pe gard după vreun gol. E ca atunci când descinde banda lui Jody printre fetele în floare la Galanteria lui Minnie. În anii din urmă, la DigiSport am tot dat trofee pentru cei mai buni tineri fotbalişti din Liga 1, dar ne-a venit să renunţăm, era ca un blestem. Chiţu, Matei, Iancu, Stanciu s-au ridicat şi apoi s-au scufundat.

Nu-s pierduţi, dar au ales drumul cel lung, pe care a pornit acum şi Aurier. E cineva să le spună că lumea asta, care acum îi mângâie pe creştet, are atâtea alte autostrăzi către nicăieri? Bucuria e că, în paralel cu nişte tarantinieni care apar de nu se ştie unde, există din nou un interes pentru a aduce spre lumină tineri. Dar e cu atât mai greu. Azi îl mitraliem cu laude pe Costache, aşa cum ieri o făceam cu Patrick P. Poate că totuşi, într-o bună zi, anumite lecţii vor fi învăţate.