Privatizarea individuală a Coreii de Nord

După scremuturi colosale, a ieşit un ou de aur. Acum ne întrebăm ce i-am făcut: l-am stricat sau l-am pierdut?

Povestea cu proşti (proştii sîntem noi) a Arenei Naţionale, raporată în anchetele ziarului, ne transportă pe toţi într-un soi de Coreea de Nord postapocaliptică. Imaginaţi-vă statul totalitar spart în mii de feude care îi păstrează intact ADN-ul. Fiecare e un Kim Jeung-un pe biroul, serviciul, subdiviziunea, ministerul lui. Şi-acum, la noi. După ce şi-au exersat zeci de ani spiritul critic şi de iniţiativă printr-un ferm „Să trăiţi, tovarăşe Secretar General!”, astăzi urmaşii tovarăşilor, adică tot ei, şi-au luat, fiecare, cîte o palmă de ţară cu care au plecat acasă şi dorm cu ea în pat. România nu funcţionează din cauza miilor de Românici de stat private care se bat cap în cap şi şpagă în şpagă. Există o forţă tare care leagă totul în natura noastră şi nu e nevoie de nici un Einstein ca să o descopere. Ea s-a născut din Big Bang-ul lui ’89 şi se perpetuează în virtutea legii care a produs-o bazîndu-se pe o populaţie slabă, nepregătită pentru libertate, cu muşchii democraţiei atrofiaţi ori chiar inexistenţi. De aceea pasul următor după comunism n-a fost unul înainte, spre capitalism, ci unul înapoi, spre feudalism. Cine a putut şi-a luat o bucată de România şi acum stă cu fundul pe ea.

Cazul Colectiv e ca un mic ’89. Faptul că se repetă cu practic aceleaşi consecinţe ca acum mai bine de un sfert de secol e de tăiat venele. Un dezastru a produs imediat reflexele de apărare ale unui corp perfect adaptat, gata să transforme gloanţele în hrană. Politicienii, medicii, pompierii şi şefii lor au ieşit în faţă cu piepturile goale şi au spus: Trageţi! Adică, trageţi, dar nu chiar acum, mai întîi lăsaţi-ne să ne facem treaba. Apoi mai vedem. Şi am văzut. După ce ne-am tot numărat morţii, azi contabilizăm absurdităţile. Societatea noastră are două moduri de a funcţiona. Ori ca urmare a complicităţilor betonate precum bălegarul iarna în grajduri scapă de sub control, ori, după o catastrofă, acelaşi sistem care ar trebui distrus pentru că e autorul originar al nenorocirii se întăreşte în fapt devenind un Alcatraz al autorizaţiilor. Nu mai semnează nimic. E intransigent pînă la Dumnezeu. Dacă a luat foc un club nu mai poţi juca pe Arena Naţională şi e logic de ce. Un jucător poate tîrşîi un crampon pe un bucată metalică, ceea ce poate genera scîntei care pot urca pînă la scaunele din tribune şi de la ele la acoperişul care, în principiu, poate lua foc doar la temperaturi apropiate de cele ale fuziunilor solare şi gata dezastrul! Deci stadionul rămîne închis. O poveste cu proşti (proştii sîntem noi). Epilog: probabil că România-Spania se va juca, după vreun făcutul cu ochiul între toţi deştepţii ăştia. Nu de alta, dar pe deasupra mai sîntem şi patrioţi.

Colectiv ne-a demonstrat, cinic, cum speranţa virează în coşmar. DNA-ul nu se poate lupta cu ADN-ul. E în faţa unei hidre. Toate capetele tăiate vor duce la creşterea altora, mai rezistente. Se numeşte adaptare la un mediu ostil. Cel al democraţiei.