Necredincioşii

Am vrut să scriu despre România-Danemarca doar în caz de înfrîngere. Pentru mine ar fi fost oricum o victorie. Asupra unei săli, a unor gazde, a unui destin.

Felul în care a jucat Naţionala lui Ryde (căci a devenit a lui) ar fi putut transcende rezultatul. Sînt succese seci şi necalificări pline de zeamă şi speranţă. Şi de mîndrie. Mi se pare că dacă avem nevoie de ceva e nu să izbîndim local ci să ne construim în lungimea timpului. Asta au făcut handbalistele care afirmă că joacă pentru ele însele, deşi poartă un echipament tricolor. Dar la izbîndă e simplu. Trompete, confetti, ditirambe. Sîntem tari la de-alde d-astea. Nu că sînt inutile, nu. E bine să sărbătorim o calificare. Dar celebrarea adevărată e a jocului. Un fel de a juca deştept, deconstipat, „fără frică şi fără reproş”, cum se zicea despre cavalerii altor timpuri. Ei bine, n-am vrut neapărat să mă exprim despre asta pentru că sînt, din fericire, destui care să o facă, şi cu destul sens. Ceva m-a răzgîndit. Ajung imediat acolo.

Pînă atunci, plecăciunile. Pentru Neagu, în faţa căreia se înclină tot Nordul, adică tot handbalul. Presa daneză şi, prin ricoşeu, cea norvegiană parcursă noaptea a fost un deliciu. Cristina a devenit un soi de Odin mînuind un ciocan neiertător. Poate fi şi un alibi, pentru că le justifică, într-un fel, căderea. Au fost răpuse de un personaj mitic. „N-am reuşit nimic contra ei”, se plînge antrenorul lor. „A făcut tot e a vrut”, suspină portăriţa. Asta bagă un pic spaima în Mork şi compania. Deci, mă înclin. Gîndul meu cel mai bun e pentru Brădeanu. Veterana, fata nenorocitei bare din semifinala mondială cu Franţa acum 16 ani, omul despre care nu credeam că va evolua vreodată la nivelul enormului lui potenţial. Brădeanu a fost de o luciditate şi precizie a gestului înspăimîntătoare. În faţa ei nu mă plec. Pur şi simplu rămîn mut de uimire. Cînd mă gîndesc la Nechita îmi vine să rîd. După ce a înscris golul nebuniei a alergat bezmetic încercînd să sărbătorească alături de cineva, şi pentru că toate celelalte fete păreau ocupate am crezut o clipă că o va îmbrăţişa pe una dintre arbitre (putea, au fost mult mai puţin rele decît ne-am temut) înainte de a fi ridicată în aer de masorul Ionescu. Ce fericire! Ungureanu ne face pe toţi, mai în glumă mai în serios, să celebrăm fiecare minge parată cu braţele în aer. E un country-setter. Buceschi e un zîmbet pentru viitor. Iar Elisei, care se scuza că ascultă manele zgribulită în frigul rusesc acum 10 ani, e tot aici, n-a luat un rid. Şi Oana, tănculeţul nostru mereu în luptă cot la cot. Şi Szucs, cu nasul rupt dar inima la locul ei. Şi toate celelalte. Plecăciune. Şi la luptă!

Şi-acum din nou despre Neagu. Cea mai bună din lume. Poate nu şi la vorbe, deşi are mereu un discurs articulat, inteligent. Mesajul, însă, a fost deranjant, chiar în condiţiile în care i-am înţeles frustrarea. „Să le fie ruşine celor care ne-au criticat după cei trei înfrîngeri la rînd!”. Poate a vrut să spună altceva. Poate s-a referit la atacuri lipsite de decenţă. Poate s-a referit la Tadici, dar atunci trebuia să-l numească. Altfel nu e ok. A fi cel mai bun nu înseamnă că poţi înfiera libertatea de exprimare, în care se înscrie critica. A nu critica (ceea ce nu înseamnă a desfiinţa, e altceva) după trei înfrîngeri consecutive se poate întîmpla, dar numai în Coreea de Nord. „Cînd am spus că jucăm pentru noi ne referim la prieteni, la familie şi la cei care ne-au sprijint şi în momentele grele”. Totuşi, cînd porţi tricoul unei ţări o reprezinţi pe toată, cu bune şi rele, cu buni şi răi. Nu poţi ciopîrţi reprezentativitatea după cum îţi convine. O ţară nu e perfectă. Dar e, toată, taxată pentru ca o Naţională să existe. Şi nu plătesc doar cei care „susţin necondiţionat”, după dulcea formulă dictatorială a sportivilor. O fac chiar şi „necredincioşii”, toţi cei care se îndoiau solid că trecem de Brazilia şi Danemarca. Dar chiar şi ei, după o formulă inversă celei clasice, îşi spun mereu în sine: „Nu cred, Doamne, ajută credinţei mele”. Acele şoapte interioare trebuie auzite, nu doar cuvintele care pleznesc cîteodată neplăcut în aer.

O victorie în aşa măsură frumoasă şi dramatică nu e un spaţiu al răzbunării. Cristina e prea bună pentru asemenea micimi. Într-o zi va învăţa că ţara e şi aşa cum ţi-o aşterni. Pînă atunci, dincolo de admiraţie, o să continuăm să criticăm aceste fete, după cum sînt convins că o fac şi ele, în adîncul lor. Numai aşa Norvegia ar avea de ce să se teamă.