Banalitatea răului
Ziua în care ar trebui să defilăm şi să nu ne mai întoarcem

Din 30 octombrie ne tot pregătim pentru acest 1 Decembrie. Am ajuns la Ziua Naţională numărîndu-ne morţii, tîrîndu-ne printr-un doliu prelungit care se scurge precum un petrol gros prin noi. Pe dinafară defilează tancuri şi avioane, pe dinăutru umbre. 30 octombrie. O altfel de zi naţională. E ziua din care nu mai trăim cu toţii în aceeaşi ţară. Dar ţară e un cuvînt greu, ca blindajele care presează festiv asfaltul. Înainte de ţară e omul simplu. Omul care se aşteaptă ca oficialul care îi întinde mîna să nu-i înfigă cu cealaltă un cuţit în spate zîmbindu-i superior. Hannah Arendt a definit banalitatea răului referindu-se la răul absolut şi identificabil, răul nazist. Îl privim în muzee şi ne cutremurăm. Apoi ieşim în muzeele vii în care trăim şi în care răul camuflat continuă să producă victime fără vinovaţi după aceeaşi schemă a disoluţiei în neantul statal. Acest rău, spre deosebire de celălalt, e rezultatul neorganizării binelui.
Primul gest atunci cînd nenorocirea se produce e acela al disoluţiei omului în spatele sistemului. Oamenii cei mai onorabili încep să vorbească fără ei. Gîtul le produce sunete care se articulează în gură şi ies sub formă de cuvinte îngrozitoare, de care mai tîrziu se vor speria ei înşişi. În primele ore de după Colectiv s-a spus că: nu se ştia nimic despre acest club, autorităţile au fost exemplare, avem de toate, medicii noştri sînt cei mai buni din lume, nu ne trebuie ajutorul nimănui. Eram îndemnaţi să ne rugăm şi să circulăm. Cîte un personaj „greu” apărea în faţa microfoanelor înconjurat de somităţi în halate albe care dădeau aprobator din cap la orice. În această minciună existăm. Cea în care adevărul e şoptit la ureche pentru a fi renegat, la nevoie, un minut mai tîrziu în public. Cine zicea că Ceauşescu a murit?
Atît am făcut, ne-am mutat doar Ziua Naţională, din 23 August în 1 Decembrie. Dar am fi în stare să ne mutăm şi ţara la poli mai degrabă decît a ne schimba. De ce e atît de greu, înfiorător de greu? Churchill spunea că „dacă Hitler ar invada iadul aş pune o vorbă bună pentru diavol în Camera Comunelor”. Nu ştia cît noroc are cu Hitler. Tipul avea o adresă. Răul celălalt e mult mai isteţ. Migrează, contaminează şi se reproduce. Pe Hitler a fost de ajuns ca omenirea să-l învingă o singură dată. Celălalt rău a avut timp să se întindă pe generaţii, şi-a creat continente regenerabile. Cu asta ne luptăm. Nu fără speranţă. Speranţă sînt toate feţele tinere care ne privesc luminos din pozele pe care le-au lăsat în urma lor. Ei sînt morţii de pe frontul nostru, Mărăşeştiul, Oituzul şi Stalingradul nostru, mîinile arse care ne mîngîie pentru că ştiu că ne-au lăsat o temă colosală şi ştiu cît ne e de greu, să nu-i lăsăm să se fi dus degeaba. Nu-i de plîns, e de muncă. Azi ar trebui să defilăm prin faţa Casei Poporului şi să nu ne mai întoarcem. Să ne mutăm cu arme şi bagaje din ţara şperţului şi a făcutului cu ochiul. Să ne mutăm în cealaltă ţară, pe care o vedem în acei ochi.