Japonizarea imposibilului

Cîteodată cerurile se deschid şi ni se coboară un cadou

O călătorie de o mie de leghe începe cu primul pas. Nu. Nu se potriveşte. Chinezii n-au fost niciodată prieteni cu japonezii. Şi-apoi pentru cei din urmă primul pas a fost în gol. Au trecut 20 de ani de atunci. Un meci care a ruşinat ambele combatante, Noua Zeelandă-Japonia 145-17. Un soi de pruncucidere. S-a zis că, gata, rugby-ul a murit de la naştere în insulă iar milioanele corporaţiilor îl vor îmbălsăma tot pe Blatter. Ce s-a întîmplat de la acea execuţie pînă la această cea mai mare surpriză a istoriei Cupei Mondiale, Japonia-Africa de Sud 34-32? E important să începem să aflăm pentru că România poate fi un fel de Japonia. Nu rîdeţi. Ei n-au rîs şi nici n-au plîns cînd li s-a dat cu terenul în cap. Au vărsat lacrimi acum, total nejaponez. Între timp au asudat cu trupul şi cu mintea.

Marius Tincu, unul dintre antrenorii Naţionalei noastre care joacă miercuri cu Franţa, a fost chestionat îndelung de L’Equipe despre colosala victorie a asiaticilor. Poate şi pentru că, cine ştie?, francezii or fi avînd şi ei vreun frison. Japonia nu e singură pe lume, în aceeaşi zi Georgia a bătut Tonga. Tincu a început şi el cu stîngul. „Dacă mai joacă o sută de meciuri, sudafricanii cîştigă 99. Nu cred că japonezii vor mai obţine vreo victorie”. Respect pentru zei? Realism nemagic? Mică invidie? Românul a vorbit apoi despre profesionalismul adus de Eddie Jones, despre bani, despre contracte cu federaţia. Suspinuri. În fine, visul. „Toţi copiii din Japonia se vor cere la rugby. Abia dacă pot să-mi imaginez ce s-ar întîmpla la noi dacă am reuşi o astfel de ispravă”.

Păi, să ne imaginăm. Am sărbători o vreme şi-apoi ne-am întoarce la treburile noastre. Să nu dăm cu napalm, probabil că după ’95 mulţi japonezi au făcut la fel, s-au întors la sumo, keirin sau baseball. Dar cei care răspundeau de rugby au făcut invers. Au stabilit un proiect şi s-au pus pe treabă. Ca şi noi, au naturalizat jucători şi au adus antrenori din lumea bună. La ei pare că s-a întîmplat ceva cu sens. Francezul Marc Dal Maso, scrum coach al niponilor, povesteşte: „Erau buni individual, cu o solidă bază de arte marţiale. Ideea era să îi facem să joace împreună”. La ce naţie am mai auzit noi despre perpetua căutare a reuşitei colective?

În fine, faza finală, aceea a eseului deja legendar. Priviţi-o şi mai priviţi-o o dată. Este despre refuzul renunţării. Despre a căuta, mereu. Nu iese întotdeauna, dar şi drumul e important. Încercarea. Japonezii au încercat să intre în terenul de ţintă peste tot şi pe oriunde, ca un perpetuum mobile al voinţei. La picioarele zidului galic, japonezii ne-au făcut un cadou. Ne-au tradus în alfabetul latin comutarea la speranţă pe viaţă a condamnării la imposibil.