Căpitanul şi omuleţii
Un om a salvat la final seara bezmetică a campioanei. A făcut-o refuzînd să mai suporte

Cînd a apărut a umplut ecranul. Pielea sa neagră lumina bezna în care înotase Steaua, iar mai apoi vorbele au fost singura pilulă de cap într-o noapte a minţii.
Varela, căpitanul, nu s-a ascuns nici în vestiar, nici după clişee. Nu s-a răzbunat pe nimeni, nu pe ziarişti, nu pe bare, nu pe zei. A rostit calm singurele cuvinte acceptabile, dar cu o forţă care venea din magma Pămîntului.
Dorinţă nu, voinţă nici, fără scuze, fără nimic. Varela era în acel moment un om supărat rău, supărat lung, supărat gros. Un tip pe care nu poţi să-l împaci cu o vorbă, două. „Nu sînt obişnuit să pierd atîtea meciuri”. Banal? Da, dacă nu l-aţi auzit spunînd-o.
A sunat ca o sentinţă fără recurs. În acest moment în care o echipă, oricum s-ar fi numind ea, dar care a făcut epocă, e pe punctul să facă implozie, cînd totul se duce de rîpă şi îi vezi scurgîndu-i-se viaţa la canalul istoriei, singura frînă posibilă e recursul la acest gen uman.
Cel care se ridică în picioare şi nu mai acceptă păcălelile, minciuna, fardurile, amînările. Un om. Varela e un om. Poate singurul rămas în lumea lui. La Steaua e şi Adam, şi Eva.
Adevărul e că ai dreptul să pierzi orice, mai puţin pe tine însuţi. În întunericul Stelei, pe un ocean ca smoala şi în plină furtună, Varela şi-a înfipt unghiile în cîrmă. Ceilalţi se agită bezmetici, armatorul încearcă să salveze mobilele neînţelegînd că Titanicul se scufundă, iar şefii se schimbă frenetic pe punte ca într-un patetic joc al scaunelor muzicale în plină simfonie a dezastrului.
Iar peste toţi stă acest comandant al echipajului care nu vrea să-şi piardă minţile. Nici nu mai contează că ar fi trebuit să se opereze demult. De fapt, ar trebui operat pe loc şi transferată către ceilalţi o parte din furia compactată, din ruşinea profundă a acestui fotbalist care nu acceptă fatalitatea şi păgubosul refren „Las’ că mîine o să fie mai bine”.
Nu, pentru el mîine nu există, ci doar acel azi fără sfîrşit, ca o înnebunitoare insomnie. Varela ar trebui să le transfere ceva din disperarea lui.
Se întîmplă să fie şi o parte bună a rătăcirii structurale a fotbalului românesc: răsăritul unor personaliţi-far care să stea de gardă peste ruine.
Veţi întreba: ce mai pot ele salva?, şi am să vă spun: respiraţia. Într-o bună zi, cu ei sau cu alţii, se va pleca de aici, de la simpla respiraţie care să indice viaţă.
Pentru că în vreme ce unii cred că trăiesc fără să ştie că au murit deja, uitătura cruntă a lui Varela e probabil singura şi fragila promisiune că după ce se va fi consumat inevitabilul s-ar putea să se întîmple ceva pe aceste pămînturi pustiite. S-ar putea să se întîmple fotbal.