Sîntem, muică, neam de hoţi! (dar nu toţi)

Sportul nostru de sîn public e orbit de strălucirea în soare a cătuşelor

Cînd auzi, la cîte un flagrant, cîţi bani se scurg printre degetele noastre în buzunarele unora înţelegi că România e o ţară bogată. Săraci sînt proştii de noi. Pentru că, uite, umplem o Arenă Naţională a cărei întreţinere a costat pînă acum cît o mini-Polivalentă, spre 8 milioane de euro.

Oprescu aproape implora într-un interviu la Digi24 înainte de a fi arestat să-l credem că nu sîntem un neam de hoţi. Îl credem. Ca hoţii să existe în cantitate trebuie să se bazeze pe un popor de fraieri. Noi. Le mulţumim tuturor pentru încredere. Le mulţumim pentru că reuşesc să ne arate lumii exact aşa cum sîntem, urmaşii celor mai viteji şi drepţi dintre traci ale căror autostrăzi se crapă imediat după inaugurare, cu un mare şi neterminat stadion naţional care costă cît două, oameni care promit un Campionat European de gimnastică şi la inspecţie  prezintă un primar în cătuşe. Aferim, Costandine, aferim, Ionică! Băgaţi sabia în muscali, fraţilor!

Compania Naţională a Furtului duduie, în vreme ce, ca într-un western-mămăligă, şerifii nu mai prididesc în a-i strînge pe copiii care vor copia mai apoi tomuri întregi pentru a ieşi din puşcărie cu o operă de dimensiuni balzaciene.

Şi uite aşa se face românul frate cu Codruţa! Cît despre sport, e în regulă, cunoaştem scenariul după modelul micului amorez de la Iaşi. Acolo unde reţinerea edilului a născut gemete prelungi dinspre echipa de fotbal. Cum îi mai urau în fiecare interviu tone de sănătate, fericire şi ieşire grabnică la lumină! Deoarece cam totul îngheţase în timpul exerciţiului funcţiunii procurorilor.

Aşa şi la Capitală, urbe care a inventat două echipe de top naţional şi european. Cost: cîteva milioane de euro (nu precizez cîte ca să nu vorbesc aiurea, banii sînt alunecoşi). După sifonarea în trecutul recent a unui milion de euro tot din fondurile publice pentru competiţii de şah şi motociclism  care n-au mai avut loc niciodată, primăria a avut ambiţia să facă din CSM handbal băieţi şi mai ales fete o bijuterie.

La echipa feminină au aterizat superjucătoare fugite de criza spaniolă sau nordică. Au găsit taman aici o grotă a lui Ali Baba. Să fie primit!, am zis. Ne-am frecat mîinile la gîndul marilor finale. Acum, însă, tocmai cînd îşi umflaseră plămînii pentru saltul european, mi-e să nu rămînă fără aer. Să nu moară subit, precum Oltchim. Construcţiile artificiale pot avea acest destin.

Dar cel mai trist este că sportul contribuie şi el, în acelaşi fel ca salubrizarea, aleile din cimitire, bordurile sau refacerea carosabilului proaspăt făcut, la finanţarea acestei ţări paralele, un fel de Monte Carlo Carpatico în care paşaportul de intrare e mare cît o valiză burduşită. Şi despre care, noblesse oblige, nimeni nu pretinde că n-ar fi o ţară de ‘oţi.