Republica Messi

Singurătatea omului cu miliarde de fani

Un copil. Un turist. Un jurnalist. Un politician. Un inuit. Un islamist. Un miner. Un astronaut. Ce-i leagă? Un nume propriu. Messi. Un fel de buric al Pămîntului prin care trece totul şi orice, de exemplu atunci cînd un malgaş vrea să se înţeleagă cu un norvegian. Ce, te crezi Messi? Nimeni nu întreabă însă cine se crede Messi însuşi. E un fel de jucărie planetară pe care o putem întoarce pe toate feţele ca să facă fix ce visăm. Un automat cu fise de goluri şi pase geniale. Într-o seară dintr-un oraş al Sfîntului Iacob de Sud America mecanismul s-a oprit. Poate pentru că Messi  e capabil să joace de unul singur doar în reclame şi în vorbele noastre. Poate pentru că nu-i reuşeşte deloc, dar deloc!, pe continentul pe care s-a născut. Sau poate pentru că el şi fostul său coleg Alexis Alejandro Sanchez Sanchez evoluează pentru cu totul altfel de ţări.

Finala Copei America a fost între Republica Chile şi Republica Messi. Mulţi (toţi?) au aşteptat ca păpuşa mecanică să livreze performanţa pentru care a fost confecţionată. Era ca în Războiul Lumilor, un extraterestru contra unor sărmani pămînteni, ba chiar subpămînteni atunci cînd o naţiune a stat cu sufletul la gură pentru minerii captivi adînc sub scoarţă. Numai că de cînd acei Medel ai cărbunelui au ieşit la suprafaţă vii a început o altă viaţă. Pentru toţi cei din fîşia pacifică. Iar fotbalui ne-a servit aceeaşi veche şi etern neînvăţată lecţie. Lecţia inimii. Republica Chile a avut-o. Republica Messi n-o mai are, pentru că i-am arestat-o noi. La Santiago am avut dovada exemplară. Messi n-a fost rău. Dar blestemul lui, lansat de el însuşi şi betonat de noi, e că decît să nu strălucească, mai bine să nu joace deloc.

Lumea vrea ca Messi să cîştige. Şi cîştigă bine. Alţii se antrenează să învingă. Să învingă într-un meci sau într-o prăbuşire de pămînt. În vreme ce Messi rămăsese amar şi oarecum nedumerit de faptul că nu îi izbuteşte niciodată atunci cînd poartă numele Argentinei, Alexis trimitea, gestic, toată victoria către tribune, către ţara pe care o ţine mai sus ca orice, mai sus ca Barcelona chiar – un soi de blasfemie. Messi lăsa imaginea unui om foarte, foarte bogat şi apăsat, Alexis a unuia doar bogat şi fericit. Sufleteşte nu poţi să nu fii aproape de Messi. Omul cu miliarde de fani avea singurătatea unui apatrid eşuat pe coastele Italiei.