Flori în deşert

Avem cîteva performanţe mondiale. Dar sînt cu adevărat ale noastre?

Canalele „despre lume şi viaţă” ne învaţă că pînă şi lupta dintre două gîze poate fi epică. De aceea bătălia la titlul fotbalului devine fascinantă. Două vietăţi se încleştează în glod cu ultimele puteri, inspiraţii şi talente rămase, o acţiune la ralanti care hipnotizează. Nu mai e vorba despre calitate, e despre cine se va prăbuşi mai întîi. Şi orice am pronostica e răsturnat în clipa următoare. Impresionant cum crucile cu repetiţie, firele de iarbă vîrîte în sîn, vorbele despre noroc şi ghinion se înmulţesc în ritm geometric pe măsura topirii calotelor raţionale. De partea cui vor fi Cel de Sus şi cei de jos? Nu ne-am fi imaginat aşa poveste. Şi dintr-o dată ea e depăşită. Pe turnanta acestui week-end au apărut în forţă cîteva sclipiri orbitoare. Un desert dulce-amar.

Cristina Neagu ridicînd pumnii deasupra Europei, Florin Mergea trimiţînd dragoste de la Madrid şi chiar doi cetăţeni pierduţi în marea de biciclete, două steaguri româneşti unul lîngă celălalt în Turul Italiei. Neagu poartă şi ea drapelul pe umerii de gladiator. Un drapel cu înscrisuri, ca acelea venite din războaie. Oameni-insule, aruncaţi ici şi colo pe o hartă imensă, trimişi în necunoscut precum Columb sau Cabral (altul decît cel care se caţără orizontal în reclame). Bulversante aceste imagini în paralel pe televizoare între marmita crampoanelor şi strălucirile depărtate ale concetăţenilor căţăraţi la înălţimi care ne-au devenit străine. E ca şi cînd din închisoarea noastră iubită ar evada cîte un îndrăzneţ care n-ar face mai apoi semne din depărtare. Nu veniţi şi voi?

Nu. Ne place aici. Ne place aşa. Ne-am obişnuit, ne perpetuăm, aşa sîntem patrioţi, ridicînd osanale dizidenţilor performanţei şi ignorîndu-i în continuare pe cei ce visează. Halep este suprema ironie naţională. Într-o zi s-ar putea întoarce să ne întrebe zărindu-ne pe toţi în cîrca ei : „Ce căutaţi aici?!”. Dar nu va fi aşa. Cu toţii cunosc regula jocului. Au mereu vorbe frumoase, steaguri pe umeri, primesc florile, discursurile şi cetăţeniile de onoare. Ascultînd atent am putea totuşi auzi ce au să ne spună fără cuvinte. Că am ajuns un semideşert. Că performăm doar prin polenizarea naturală a singurei flori de la care pretindem să ne facă primăvara. Ne distrăm cu fotbalul, e în regulă. Un sport care reproduce societatea, cu cota aferentă de corupţi şi faliţi, de păcăleli şi păcălici. E, pînă la urmă, mămăliga cu magiun pe care buncii sau părinţii o mîncau în vremurile tulburi. Dar să trăim la infinit fără o dimensiune verticală nu e o viaţă. În ’94 am ieşit pe străzi dănţuind pentru că ei erau noi. Acum Neagu şi Mergea cine sînt?