Labirintul lui Nicuşor

Stanciu era deja o enigmă. De cînd s-a „trezit” e una încă şi mai mare

ASA n-ar trebui să fie neliniştită după derby-ul depresiilor. Steaua nu e alta. N-a bătut-o pe Dinamo. A bătut-o un singur om. S-a vorbit mult despre furtună şi torţe, despre crizele lui Arlauskis (n-ar trebui cineva să se aplece asupra problemei?) sau blocajele campioanei ale cărei meciuri aduc a trîntă într-o cabină telefonică. Despre calmul lui Balaj, despre „sinucigaşul” Bărboianu ori despre Marius Niculae care îşi calmează huliganii înjurîndu-şi adversarii. Şi, evident, despre Stanciu. Despre cum ţine el în viaţă fostul lider. Dar cum? E un mic mister. Cînd a fost întrebat cine l-a ajutat să-şi revină dintr-o lungă letargie, viitorul fost copil-minune a răspuns: „Nimeni”. Iată adevărul care deschide un hău sub picioarele noastre.

Învingătoarea de duminică seara s-a născut dintr-o revoltă. Meciul Stelei a urmat o vreme scenariul celui precedent. Nişte berbeci care se loveau de un dublu zid. Apoi a venit întreruperea, apoi Dinamo a preluat iniţiativa. Steaua s-a clătinat. Stoican a simţit că se poate. L-a băgat pe Elhamed. Mic moment de reorganizare. Dinamo urma să schimbe sistemul. Şi atunci s-a jucat totul. Stanciu a rupt logica previzibilă a echipei sale, cu mingi duse obsesiv în lateral şi acţiuni înecate precum pisoii în lighean. A luat balonul şi a atacat frontal, profitînd de momentul de dezechilibru. Un act de disperare, surprinzător nu doar pentru adversari. Chipciu i s-a aruncat în picioare riscînd să-i avorteze acţiunea. Dublul fault al lui Bărboianu l-a salvat. Penalty. Stanciu, rătăcitul, bate limpede, plasat şi tare. Două minute mai tîrziu dă bară-gol. End of story.

Cine e Stanciu? Acest Nicuşor cu acelaşi prenume ca Dică, dar pe care nu ţi-ar fi trecut prin minte să-l diminutivezi? Cine te-a trezit, Nicuşor? Nimeni. Exact! Nici pe el, nici pe Lazăr, nici pe Matei, nici pe Alexe, nici pe Iancu, nici pe o mie alţii nu-i scoate nimeni din lumea lor fără repere în care plutesc fără scop. Ne tot aşteptăm aceste „speranţe”, crescute într-o ţară de trecere, să se poată salva singure. Cum, cînd tot ce primesc este ori o companie dubioasă, linguşitoare, ori o critică severă şi seacă a unor maturi creaţi de un sistem dispărut? Aceşti „copii” au vina lor în ceea ce li se întîmplă. Dar sînt ca nişte orbi, degeaba le arăţi culorile universului, vor percepe doar prin simţurile imediate, un miros de parfum, un zgomot de bani, un pipăit de piele bine unsă. Cine să le deschidă ochii? Cine să îi educe?

Gestul de furie, de refuz al sorţii, produs de Stanciu arată că undeva, sub atîtea dărîmături ale unei lumi răsturnate, se aude ceva, o bătaie, poate chiar de inimă. Or mai fi şi altele. Ar trebui să ne apucăm să săpăm unii spre alţii, şi ei, şi noi.