În grădina plăcerilor

Experimentăm cazul bizar al unor produse de lux care refuză piaţa

E ca la Revoluţie. Cu un Robespierre care îi ghilotinează pe (aproape) toţi, cu mulţi Danton rotofei filozofînd pe pielea lor, cu judecători sadici care frisonează la vederea sîngelui. […]

Experimentăm cazul bizar al unor produse de lux care refuză piaţa

E ca la Revoluţie. Cu un Robespierre care îi ghilotinează pe (aproape) toţi, cu mulţi Danton rotofei filozofînd pe pielea lor, cu judecători sadici care frisonează la vederea sîngelui. Cu noroi şi mulţimi isterice. Şi cu pericolul şi vocaţia Europei. Liga Întîi e un război, cel puţin la suprafaţă. Oamenii îşi dau într-o veselie la cap şi chiar mai jos. Toţi. Aproape toţi. Căci pe acest teren al groazei descoperi uluit cum zburdă, suprarealist, nişte îngeraşi. Un studio în roz al feţelor sfîrtecate care rîd drăgălaş. Aceştia sînt amorezii de la Pandurii, copii încîntători, păşind diafan peste tranşee, hipnotizîndu-şi adversarii cu tumbele lor fermecate, ameţindu-i cu piruetele măiastre, executînd un balet care aduce un strop miraculos de lumină peste cîmpurile lui Marte.

Soldaţi plini de cicatrice, trecuţi prin zeci de conflagraţii, cu moartea în ochi şi urletul hienelor în urechi privesc paralizaţi cum aceşti fluturaşi all season le agaţă floricele la bandulieră. It’s a kind of magic. Şi cerurile se deschid la dribligurile înşurubate ale lui Maxim…pînă cînd e apăsat primul trăgaci. Bang! Bang, bang, bang! Ratatatatata! Dezastru! Jale! Micuţii zac zdrobiţi. Aşteptînd să se nască odată (hai, bre, nea Gigi, ce tot te frichineşti!) la adevărata viaţa dură şi pură a ostaşului cu crampoane şi cu o misiune clară. Deocamdată, au timp să moară fericiţi. E ca într-un videogame. Mai bagi o fisă, mai capeţi nişte vieţi. De irosit.

Dacă n-ai ştii ce-i cu băieţeii lui Grig ai putea zice că s-au vîndut pe faţă Astrei. Golurile sînt de rîs şi de plîns. O echipă fără instinct de conservare. Degeaba se prefac pe la interviuri, e clar că a cîştiga sau a pierde, pentru ei, e mai puţin important decît impresia de zbor. E frumos şi e păcat. Şi bănuiesc că pentru oricine are, acolo, un dram de luciditate, trebuie să fie al naibii de frustrant, pentru că nici un transfer nu-ţi rămîne pe retină ca un titlu. Banii se duc. Pandurii e ca oricare produs care nu-şi propune nimic, ca întreg, pe o piaţă concurenţială. Pînă la urmă clienţii, fraieri, dar fraieri pe banii lor, vor cumpăra marfa mai proastă care are însă ambiţia de a se impune pe piaţă. La Pandurii nu există asemenea proiect de un oribil pragmatism. Nix concurenţă. Nici internă, nici externă. E doar artă de dragul artei şi vînzare pe bucăţi. Pandurii, ca entitate, e hors-concours, e ca un show-room care a uitat sensul primar al unei echipe sau al unei vieţi: tabela finală. Şi, învăţate să baleteze fără scop, cine ştie cîte dintre piesele detaşabile vor performa în lumea crudă de afară.