O zi mare pentru proşti

Lance Armstrong, luptătorul suprem, renunţă la luptă.

Lui Lance i s-a făcut lehamite. Nu mai are „nervi” pentru bătălia juridică, epică şi apocaliptică pe care o duce cu Agenţia antidoping a SUA. „Enough is enough” scrie marele om. Îl înţelegem. […]

Lance Armstrong, luptătorul suprem, renunţă la luptă.

Lui Lance i s-a făcut lehamite. Nu mai are „nervi” pentru bătălia juridică, epică şi apocaliptică pe care o duce cu Agenţia antidoping a SUA. „Enough is enough” scrie marele om. Îl înţelegem. Noi o scriem şi o spunem de 12 ani. Noi, adică „proştii” din jurul lumii sportului. Neica nimeni, bunii de muls, fie de lacrimi, fie de timp de viaţă, fie chiar de bani, căci prin forme ascunse şi perverse cîte un cent de la fiecare ajunge în buzunarele zeilor de plastic care tronează pe afişe cît blocul. Lance aruncă prosopul, dar nu recunoaşte. Nici o importanţă. Va fi deposedat de toate victoriile, dar nu şi de aroganţa tipică tagmei învingătorilor cu orice preţ, a acelora care nu recunosc nici în mormînt, spre exemplu, că au invadat Irakul pe baza unei minciuni sau că au ascuns sub tricoul galben urme de injecţii.

Nici o importanţă. Nici una pentru noi, cei asemenea lui Julian Barnes, care scria într-un capitol despre ciclism din „Tour de France” că ar vrea să ştie despre ce e vorba cînd se uită la sport. Pretenţie minusculă, deşi, pricepem tot mai des, intolerabilă: să ştim că ne uităm la un atlet, nu la un trişor. Că vedem un meci care se joacă pe bune, şi nu unul care a fost „jucat” la pariuri. Căderea lui Lance, aşa privind viaţa, e o mică victorie pentru „proşti”. Pentru cei cărora nu li se mai cere să tacă şi să sape, ci să se uite şi să apaude. No matter what. E o revanşă de o zi. Dar ziua e mare. Preţ de o clipă, avem şansa nu doar de a privi, ci chiar de a vedea.

Sînt trist pentru Lance. Am fost fanul lui înainte ca mulţi dintre cei care îl idolatrizează azi să-l fi cunoscut, dinainte de cancer, din acea zi de vară în care a săpat adînc în fiinţa lui pentru a cîştiga o etapă în Tour ca să dedice victoria coechipierului dispărut cu cîteva zile înainte, Casartelli. Era un nimeni, ca şi noi. Degetele lui îndreptate spre cer îmi înţeapă ochii şi astăzi. Mi-am zis că omul are caracter, ambiţie. Că îi e foame de absolut. Abia mai tîrziu am înţeles cît de mare poate fi acest blestem. Lance reprezintă fractura morală perfectă. A trişat deşi trecuse la două degete de moarte. A fost aproape dincolo şi a ales să folosească simpatia generală pentru a naşte o instituţie care a supus ciclismul la perversiuni culturale. I-a ameninţat pe cei care denunţau dopajul. S-a comportat ca un tiran care împarte după bunul plac indulgenţe sau pedepse. A fost ca un şerif corupt. A domnit peste un pueblo de oameni terorizaţi, strîngînd în hambar roadele luate cu japca. I-a păcălit pe mulţi, iar mulţi dintre cei care ştiau au tăcut. Pînă cînd au început să vorbească. Şi nu s-au mai oprit…

E o zi mare pentru „proşti”. E ziua în care „băieţii deştepţi” din ciclism (de exemplu cei din Vuelta, care merg la căţărare ca la coborîre), din fotbal sau de oriunde ar trebui să aibă o mică, abia simţită ca o adiere, strîngere de inimă. Din cînd în cînd, „proştii” mai şi cîştigă. Se întîmplă rar, dar se întîmplă. Şi ce-i mai important, dragi băieţi deştepţi, e că nu puteţi şti cînd se întîmplă. E ca la ruleta rusească. De data asta, Lance, pistolul e în faţa ta şi glonţul e pe ţeavă.