Insuportabila fragilitate a fiinţei cu crampoane

Continuăm tradiţia fotbaliştilor ţinuţi în palmă. Cu riscul de a se face ţăndări cînd sînt scăpaţi pe jos

Există senzaţia că fotbalul e o imensă creşă. Complicate tactici psihologice sînt puse în aplicare pentru ca sugarii să-şi pape tot grişuleţul. […]

Continuăm tradiţia fotbaliştilor ţinuţi în palmă. Cu riscul de a se face ţăndări cînd sînt scăpaţi pe jos

Există senzaţia că fotbalul e o imensă creşă. Complicate tactici psihologice sînt puse în aplicare pentru ca sugarii să-şi pape tot grişuleţul. Oameni maturi, gata să-şi spargă capetele sau chiar să moară pe teren, sînt trataţi precum fiinţe incapabile de a se susţine singure, mereu în pericol de a trece strada cu degetul în gură. Mecanismul se declanşează mai ales atunci există o diferenţă mare de valoare între adversare. Atunci evidenţa e negată şi un sofisticat balet al comunicării se pune în mişcare dinaintea unor ochi perplecşi, fixaţi comatos pe giganticele panouri electronice ale sloganurilor de gîgă gen: „Mîine avem meci greu!”. Evident. E greu dintr-un motiv stupid de simplu: nici un meci nu e uşor. Pardon, nu mai e uşor. Nu de cînd am căzut cu toţii în această psihoză a jucătorului presupus a fi rămas cu mintea la nivel preşcolar. E enervant. Şi jignitor. E ceea ce naşte bancurile cu fotbalişti.

Steaua joacă împotriva unor lucrători modeşti de pe tarlaua fotbalului. Numiţii „Ekranas”. Istoria şi bunul simţ arată limpede că Steaua n-are cum să piardă calificarea. Ăsta e, în accepţiunea responsabililor liderului, pericolul suprem. Posibilitatea de a rata cu poarta (aproape) goală. Pe loc intervine refrenul tocit: „Să nu ne culcăm pe o ureche”. Dar mai bine s-ar culca pe spate şi ar trage un somn bun, reparator. Ideea nu e să ignori adversarul, ci să nu crezi că dacă întîlneşti un melc în drum automat trebuie să te cuprindă teama că s-ar putea să te ia la viteză. Sigur, e posibil. Dacă te împiedici, cazi în cap şi intri în comă. Cît e de plauzibil? Oamenii în şort n-ar putea să înţeleagă şi singuri, fără masaje la creierul mic, că succesul e garantat cu un mimim de seriozitate? Se observă, zilele astea, şi varianta opusă. Varianta Vaslui-Inter. Acolo funcţionează sistemul hiperventilării emoţionale. „Ieşim cu capul sus”. „Nici un război nu e pierdut dinainte” (sigur, dacă îi întrebi despre stelişti o să-ţi spună că merg la plimbare în Lituania…). „Să dăm ce-avem mai bun pentru un rezultat istoric!”. Curat istoric. Ori poate că mai profitabil, în locul acestor lozinci de gazon, ar fi să dăm ce avem mai bun pentru a rămîne cu mintea acasă. Ar putea fi metoda optimă pentru a evita sau, după caz, a provoca surpriza. Tratamentul matur între oameni cu responsabilităţi. E atît de iresponsabil?

Politica de asistenţă motivaţională la nivelul celor mai simple acţiuni provoacă, tocmai ea, încremenire. Ori defulare. Retrovizoarele o ştiu pe sticla lor.