Singurătate

Ne bucurăm că Oltchim este în semifinalele Ligii. Noroc cu fetele astea, că mai uităm de parastasul amînat al celorlalte sporturi.

E greu să fii Oltchim. Nu atît din punctul de vedere al neplății salariilor către handbaliste, lucru despre care […]

Ne bucurăm că Oltchim este în semifinalele Ligii. Noroc cu fetele astea, că mai uităm de parastasul amînat al celorlalte sporturi.

E greu să fii Oltchim. Nu atît din punctul de vedere al neplății salariilor către handbaliste, lucru despre care s-a scris în cantități egale cu materialele dedicate victoriilor și înfrîngerilor din ultima vreme. E greu pentru că înseamnă că ești singur pe lume și că în România, cînd ai o problemă sau o perioadă furtunoasă, nici o altă echipă din alt sport, cu excepția fotbalului, nu preia prim-planul în filmul lor sărăcăcios.

E ciudat să ai mereu o obligație, e dificil să începi în fiecare sezon să încerci s-o onorezi, într-o măsură mai mică sau mai mare an de an. Iar cînd oamenii se supără pe jucătoarele de acolo  – românce, străine, nu mai are importanță – se supără, de fapt, pe lipsa de opțiuni din jurul handbalistelor de la Vîlcea. Dacă ele părăsesc competiția, alte echipe care să întrețină visul omului prin iarnă pînă în vară nu există. Ne agățăm de Oltchim, iar planul B, care nu se ridică însă la acest nivel, ar mai fi echipa națională de rugby, care creează emulație nu atît prin rezultate, cît mai ales prin atmosfera aproape familială degajată de Stadionul Arcul de Triumf.

Singurătatea e benefică în unele povești de viață, dar în cazul Oltchimului nu e. Nu are cum să fie. Fără termen de comparaţie, fără o concurență serioasă, fie ea și indirectă, să fii singur înseamnă să încasezi toate dezamăgirile și toate sentințele. E adevărat, culegi și toate laudele în exclusivitate, dar doar pentru marile, marile și absolutele victorii. Dacă Oltchim nu cîștigă Liga, semifinalele acestea nu vor avea nici o însemnătate, pentru unii. Căci pretențiile generale par să crească, într-un fel hazliu și inexplicabil, invers proporțional cu numărul posibilităților reale de succese din sportul de echipă din România.

Ceea ce este mai grav este că se poate și mai rău. Din toamnă, de pildă, să nu mai fie nici echipa aceasta, iubită și înjurată din plin. Este suficient de primejdios că o țară întreagă ajunge să țină cu o echipă și pentru că nu are altele la îndemînă. Și mai primejdioasă ar putea deveni situația în momentul în care emoția sportivă, și așa pe cale de dispariție pe aici, se va stinge de tot, pentru că oamenilor le trebuie eroi. Iar eroii încep să se disipeze.