Aur drapat cu dramă
Cum poate ceva care te face atît de fericit să te facă atît de nefericit?

Michael Phelps şi Ian Thorpe sînt doi oameni care separat, dar mai ales împreună, au cules tone de medalii. Părea să le placă gloria, ştiau să se bucure de ea strălucitori, la suprafaţă, care mai de care mai zîmbitor, mai rock-star, mai de poveste cu final fericit.
Finalurile or fi ele fericite.
Începuturile sau desfăşurările poveştilor – nicidecum. Phelps a fost însemnat de depresie, gînduri de sinucidere şi căderi în patima alcoolului. Din cauza faimei şi a presiunii aduse de aceasta, Thorpe a ţinut trei sferturi din viaţă ascuns faptul că e homosexual, la asta adăugîndu-se stări depresive ce preschimbaseră un megacampion olimpic într-un om zguduit mental, care se caută, la propriu, pe sine pe străzile din Sydney şi între timp se hrăneşte mai mult cu medicamente.
Poate nu întîmplător amîndoi eroii traumatizaţi vin din acelaşi sport. Oamenii-peşti, cei care alunecă la infinit prin alte ape – doar că peisajul din adîncuri rămîne, de fapt, acelaşi. Albastrul bazinului, albastrul tristeţii, al repetitivităţii – echivalent cu efectul de bandă de producţie dintr-o fabrică gri şi neaerisită, care a reuşit să-i reducă, într-un anumit punct al vieţilor lor, la doi condamnaţi să pună capace de conserve pînă la leşin.
Oare cîte drame nu povestesc sportivii de mare performanţă, cei care nu s-au hotărît să pună deocamdată degetul pe rănile din trecut? Cum ajunge lucrul pe care îl faci cel mai bine, din care trăieşti, la care te pricepi şi străluceşti, cu care te identifici, care te defineşte într-o mare parte să îţi dea lovitura ce te transformă în ultimul om, nu în ochii lumii largi, ci acolo unde contează cel mai tare, în propriii tăi ochi? Care e limita? De ce nu ţii cont de ea?
E dificil să înăbuşeşti fitilul fiinţei tale, să te dinamiteze din interior pumnul de materie în care aveai cea mai mare încredere. Te ia prin surprindere, în timp ce trebuie să dai mai departe din mîini şi din picioare. De data asta nu ca să cîştigi trofee, ci mai mult ca să supravieţuieşti.
Sigur, nu te obligă nimeni să faci asta, dar drama autentică provine fix de aici. Nu ai cu cine regla conturi, nu ai la cine striga în culmea nervilor. Sportul de performanţă nu înseamnă doar antrenamente şi apoi, brusc, succesul. Înseamnă mai degrabă un drum complex, întortocheat şi întunecat care te înghite fără remuşcări, căci e un drum care se hrăneşte cu suflet de om, pe lîngă transpiraţia lui.