Lacrimi și nervi

Săptămîna trecută în sport a fost una plină de emoții. Rele și bune, ca-n viață

Larisa Iordache zîmbește. Nu știu ce-și spune ea, în spatele surîsului acela, dar parcă din el își ia forță și încredere. Larisa pășește cum știe ea mai bine către o medalie la individual compus, unde individual poate e cuvîntul cheie, e mai bine să iei totul asupra ta, mai ales după prăbușirea SF a României din concursul pe echipe. Testul maturității – ce cuvînt grav și aproape dureros în cazul unor fete atît de tinere! – și al puterii de a te aduna din drum și de a te recompune la loc a fost trecut de Iordache cu grația și hotărîrea unei păsări care știe că migrarea de-abia a început, dar că trebuie să fie și completă, în ciuda obstacolelor de pe drum.

Larisa a zîmbit joi seară în culoarea bronzului și zău că i-a stat bine. Mai ales într-un context în care atunci cînd americancele (aur și argint) intră în concurs, atmosfera se schimbă. Aerul se rarefiază ca-n vîrf de munte imposibil și în jurul nepoatelor Unchiului Sam plutește o auroră de teamă amestecată cu respect, care răzbate și dincolo de ecranele plate ale televizoarelor. Resimți aterizările lor în propria-ți sufragerie, pe parchet, iar Simone Biles te survolează, practic, aproape amenințător, cînd zboară la sărituri.

În timp ce Simone Biles și Gabrielle Douglas, amîndouă abanos și ciocolată în costumele lor roșii, rupte din filmele cu supereroine cu ultraputeri, stăpînesc lumea, iată ce face lumea, în altă parte a ei, cu oamenii de culoare. Kiev, Ucraina. Anul 2015. În urma incidentelor de la meciul dintre Dinamo Kiev și Chelsea, cînd fanii de culoare ai echipei londoneze au fost agresați și umiliți de localnicii superiori, a apărut o propunere
halucinantă. Un jurnalist a venit cu ideea salvatoare, ca fanii de altă rasă decît cea caucaziană să fie practic băgați într-un țarc, pentru a fi protejați de furia tribunelor albe.

Cum să nu pricepi că instaurarea unui coteț în mijlocul stadionului ar însemna exact legitimarea acelei furii nejustificate, ar însemna exact sublinierea unor diferențe, care, de fapt, în lumea civilizată n-ar trebui să existe? Cum să-ți ascunzi tendențiozitatea în spatele unui așa-zis gînd bun, care să rezolve lucrurile? Și cum să mai accepți astfel de echipe să joace în cupele europene, în colțuri de lume îmbibate în ură strîmbă și în prejudecăți segregaționiste?

Săptămîna trecută, în sport, ne-a arătat cum culorile pot face bine și rău. Și pentru asta nu știu dacă trebuie să simt mai degrabă revoltă sau mai degrabă bucurie.