Istoria viitorului

Nu-i exclus ca tot ce are sportul mai bun să nu fi venit încă

Recordurile sportive moderne se ţin de-abia din 1850. Cineva care rîde ironic de pe altă planetă ar spune, desigur, că ne aflăm de-abia la început. Nici […]

Nu-i exclus ca tot ce are sportul mai bun să nu fi venit încă

Recordurile sportive moderne se ţin de-abia din 1850. Cineva care rîde ironic de pe altă planetă ar spune, desigur, că ne aflăm de-abia la început. Nici 200 de ani de istorie, după carte, praf de puşcă, vrăjitoare, parfum. Pînă şi locomotiva e mai veche decît sportul zilelor noastre. Cine mai ţine minte vreun jucător de Shrovetide football de la 1600? Cu siguranţă a existat o vedetă a acestui sport violent (citesc şi eu, căci nu am de unde să ştiu, nu am văzut un meci de Shrovetide footbal), dar noi nu o cunoaştem. Care sînt şansele ca, peste 500 de ani, Cristiano Ronaldo să devină doar două cuvinte rămase amintire dintr-o disciplină aproape antică? Iar Michael Phelps să fie dat uitării cu ajutorul unor mici amfibii ghidate prin apă prin comunicare telepatică?

Sau care sînt şansele ca toate acestea să crească şi să se dezvolte monstruos de minunat, transformîndu-se în variante nevisate ale celor de azi? Ne bucurăm de execuţii minunate pe terenul de fotbal, cînd fotbalul este abia la început. Numărăm goluri, selecţii la echipele naţionale, iar toate acestea ar putea deveni, peste cîteva secole, ilare.

Îl privim cu mirare pe Usain Bolt şi ne întrebăm cît mai poate scădea recordul său la suta de metri. Acum e 9,58 şi însuşi atletul spune că, după părerea lui, nici un corp uman nu poate coborî sub 9,4. Jesse Owens, Carl Lewis, Michael Jordan, Nadia Comăneci. Se vor preschimba ei într-o bună zi în Legendele Olimpului versiunea 2.0, pentru a fi acoperiţi de nişte supraoameni, supervedete, sportivii viitorului?

Ne înfioară You’ll Never Walk Alone sau galeriile sud-americane, cu tumultul şi viaţa din ele. Din partea noastră de lume nu ne-ar deranja însă foarte mult dacă ar dispărea, deja, baseball-ul sau fotbalul american. Indiferent de amănunte, am frica aceasta inutilă şi egoistă că noi, cei care vedem azi Naţional Arena ca pe o mică minune autohtonă, cei care azi îl adorăm, încă, pe Maradona sau îl admirăm, oarecum ferit, pe Tyson, nu am văzut nici 5 la sută din ce poate însemna sportul. Şi nici nu o să vedem vreodată, căci Timpul va şterge recordurile vechi, aşa cum ne va şterge şi pe noi.

Poate de aceea, acum, că Steve Jobs a murit, aştept să se nască geniul care să reinventeze alergatul prin livezi, înotul în Dunăre, vorbitul faţă în faţă cu cineva drag şi somnul sub cerul liber, cu licurici autentici ca nişte butoane mititele pe sacul de dormit.