Apa care aduce întunericul

Ian Thorpe s-a luptat ani de zile cu depresia. Aţi fi ghicit asta?

Unii sportivi devin mai deschişi şi mai sinceri după ce se retrag. Alţii chiar îşi exagerează existenţele pentru a-şi vinde mai bine autobiografiile. Înotătorul australian Ian Thorpe, […]

Ian Thorpe s-a luptat ani de zile cu depresia. Aţi fi ghicit asta?

Unii sportivi devin mai deschişi şi mai sinceri după ce se retrag. Alţii chiar îşi exagerează existenţele pentru a-şi vinde mai bine autobiografiile. Înotătorul australian Ian Thorpe, de cinci ori medaliat cu aur olimpic, face parte, cred, din prima categorie. Ce fel de persoană ar spune public că a fost victima depresiei adînci, că a fost bîntuită de gîndul sinuciderii şi că a folosit din plin alcoolul ca să se abată artificial de la chinul interior dacă toate acestea nu ar fi fost adevărate?

Toate acestea se întîmplau între anii 2002 şi 2004, cînd Thorpe era obsedat de titlurile cîştigate la Sydney, pe care trebuia să le apere la Atena. Zîmbetul arborat pe faţa jovială şi încrezătoare de succes a fost pus în pericol de teama eşecului, de frica neconfirmării. Ar fi fost Thorpedo cel mai mare înotător al tuturor timpurilor dacă nu ar fi existat depresia? Ar fi dus mai în larg rivalitatea cu Michael Phelps? Este aceasta scuza vieţii lui sau obstacolul vieţii lui?

Thorpe povesteşte că refuză să se considere un fost alcoolic, deşi printre primele sale griji a fost să-şi ascundă pasiunea pentru whisky în faţa psihologilor care îl tratau pentru depresie. Era dispus să se despoaie emoţional în faţa celor care sperau să-l facă bine, dar nu era pregătit să renunţe la băutură. Între apa din bazin şi licoarea din pahar, Thorpe nu a spus nimănui, nici măcar familiei, ani şi ani la rînd, că problemele care îl împovărau erau multe şi grele. Poate că sportul nu te face întotdeauna atît de fericit pe cît ne arată clipele de victorie şi surîsurile fericite de pe podium. Poate că sportul are labirinturile lui, buncărele lui în care, cînd te pierzi, te pierzi singur, mai ales dacă eşti un puşti, cu experienţă de mare înotător, dar fără echilibru în viaţa din afara înotului.

Toate aceste dezvăluiri, dramatice şi, posibil, îngroşate cu o tuşă mai neagră decît dracul de vreun biograf zelos, schimbă puţin percepţia pe care ar trebui s-o avem asupra lui Ian Thorpe. Te întrebi dacă acum, la 30 de ani ai săi, după zece ani de la criză, monştrii australianului s-au retras înapoi sub apele bazinului sau încă mai plutesc în derivă, la semisuprafaţă, ameninţînd în orice clipă cu întoarcerea. Te miri cît poate diferi părerea unei lumi întregi, care-l vedea ca pe un erou, de părerea lui personală, care se simţea ratat şi rătăcit.

Te întrebi dacă merită să ai cinci medalii olimpice de aur, iar în afara lor să umbli prin lume gol, trist şi singur?