Aseară, timpul…
...s-a oprit un pic. Steven Gerrard lasă Premier League mai săracă şi un Liverpool mondial neconsolat

Bătrîneţea în fotbal e mai timpurie, mai dureroasă şi mai costisitoare decît în cazul oamenilor care nu-şi uzează la propriu celulele trupului, luni şi ani la rînd. O dată cu ultimul meci jucat de Gerrard pe Anfield Road însă, senzaţia de legătură devotată dintre un singur om şi cei care îl iubesc nu se erodează cu nimic, ci ajunge în punctul în care toată lumea regretă sfîrşitul, fiind capabilă totuşi să sărbătorească întîmplarea. Bunul simţ, echilibrul, sîngele rece, apropierea, respectul, modestia, stăruinţa.
Da, la un moment dat, Stevie G a dat impresia că e permanent şi fanii care au căzut în capcana aceasta îşi vor reveni mai greu din schimbarea din cuibul „cormoranilor”. 35 de ani nu e aşa de mult – chiar nu e! -, dar pentru Gerrard mai există binele echipei, care are nevoie de o renaştere după plecarea sa. Şi mai există şi propria viaţa, a lui Steven Gerrard, care are şi ea nevoie, probabil, de o renaştere.
Dacă s-ar putea măsura în vreun fel cantitatea de suflet şi de emoţii şi de regrete pentru plecarea lui Gerrard, probabil că s-ar construi celebra scară care ajunge pe Lună. Un jucător a cărui principală părere de rău rămîne faptul că, în 17 ani cu el pe teren, Liverpool nu a fost niciodată campioana Angliei primeşte atîta dragoste. Ar fi primit oare mai multă dacă ar fi ieşit campioni în Premier League? Greu de închipuit aşa ceva, mă îndoiesc că există mai multă.
Lumea s-a obişnuit ca Steven Gerrard să fie la nesfîrşit Cel-Care-Rămîne, cel care joacă la perfecţie, mai bine decît orice altceva, jocul constanţei şi al neclintirii. Jocul de a fi idol, într-o lume al cărei trend de a-ţi face idoli devine uşor ridicol, căci sînt mai preţuite acum fie self-esteem-ul, fundamentat sau nu, fie puterea financiară. Jocul de a fi dedicat într-o lume a fotbalului-ban, unde jucătorii se învîrt ameţitor între echipe, ţări, public, cauze. E de modă veche Steven Gerrard şi la fel este şi cultura din jurul lui, dar nu e nimic. Ultimul de felul său merită urmărit şi apreciat, ca foaie de istorie şi de caracter.
Ce pierde Europa cîştigă lumea de peste Ocean, căci aşa a fost, de fapt, dintotdeauna mersul lucrurilor. Pînă acum, America a fost destul de singură. Dacă e deşteaptă, America distanţelor uriaşe va învăţa, datorită plecării lui Gerrard acolo, sensul lui You’ll Never Walk Alone.