Tată-moşule, da’ echipele un’ se duc cînd se duc?
Nici măcar la cimitir, cîteodată nici măcar în amintire. Totul este atît de întîmplător că ne-ar durea, dacă ne-ar păsa

Fotbalul românesc se încăpăţînează să-şi probeze sub toate formele condiţia meteorică, uneori mai spectaculos, alteori mai şontîc. Da, e normal ca unele organizaţii sportive să dispară de pe faţa pămîntului, iar gloria este, în general, făcută să se destrame, avînd un termen de garanţie nitroglicerinic şi complet aleatoriu. În majoritatea copleşitoare a cazurilor, mai ales în România, manevrele de resuscitare a pacienţilor traşi pe linie moartă sînt de cele mai multe ori inexistente, iar cînd ele sînt totuşi semnalate nu au nici un rezultat.
Pentru mine, cazul cel mai şocant din ultimii ani – căci e momentul să-i lăsăm să se odihnească în pace pe Chinezul şi pe alţii ca el – se numeşte în continuare Unirea Urziceni. A rămas un feeling, o senzaţie de trecere a unei minuni printre noi, de atmosferă creată în jurul unei echipe cuminţi şi normale la cap, care a cucerit un titlu naţional – în 2009 – şi care i-a adus, de exemplu, pe fotbaliştii de la Liverpool pe stadionul Steaua. Oamenilor le plac la nebunie miracolele şi tind să fie foarte dezamăgiţi atunci cînd acestea se (auto)dinamitează. Nu se mai învaţă minte oamenii ăştia proşti, care se agaţă ca nebunii de momente frumoase. Nu înţeleg că asta sînt tot ce reprezintă ele, nişte momente. Aproape cît nişte statui de inutilitate în istoria şi-aşa slabă şi tremurătoare a unui fotbal palid şi povară.
Printre fantome şi alte forme controversate de viaţă, cum ar fi clonele, supravieţuitoarele, cele mai multe atinse de sindromul insolvenţei, o duc şi ele cum pot, cazuri fericite într-un univers potrivnic. Treisprezece din 22 de campioane ale României nu mai există. Graniţa subţire a jumătăţii a fost depăşită de multă vreme, ca un avertisment deloc simpatic pentru viitor. Felul nonşalant în care se rătăcesc palmaresuri şi în care tradiţia devine povară îşi pierde pe zi ce trece din înţeles este dezarmant şi halucinant. Şi ne predă o lecţie importantă, pe care ar fi trebuit să ne-o fi însuşit de mult timp: aceea că nu are nici un sens să te ataşezi prea tare, pentru că nu poţi fi sigur decît pe instabilitatea obiectului adoraţiei tale. Aşteptările sînt exagerate şi eronate. Dacă poţi să savurezi clipa, bine, dacă nu, fă-ţi hobby-uri mai trainice, cum ar fi teatrul radiofonic la crepuscul, cîinele japonez Akita sau tangoul argentinian.