Un meci controversat

Ce caută cuvintele „fotbal” și „eutanasie” în aceeași poveste? Pot să demonstreze că, deși lumea a devenit un spațiu pe alocuri greu de înțeles, unele iubiri amînă moartea. Dar nu foarte mult.

O societate evoluată și demnă, ar spune unii. […]

Ce caută cuvintele „fotbal” și „eutanasie” în aceeași poveste? Pot să demonstreze că, deși lumea a devenit un spațiu pe alocuri greu de înțeles, unele iubiri amînă moartea. Dar nu foarte mult.

O societate evoluată și demnă, ar spune unii. Un loc unde îți poți alege momentul în care să părăsești scena, din cauza unei boli incurabile și chinuitoare, care îți sufocă sinele, așa cum îl cunoșteai tu. O societate rece și eretică, după alții, cei care cred că viața e un dat divin și nu nimeni nu are dreptul de a decide cînd se sfîrșește ea, în afară de Dumnezeu. Belgia, printre alte state ale lumii largi, a avut îndrăzneala să provoace legile cerești – scrise de oameni – și a legalizat, în 2002, eutanasia în cazul persoanelor extrem de bolnave. De atunci, în fiecare an mii de pacienți mor asistat, de bunăvoie, cu ajutorul unei injecții, după ce și-au cumpănit singuri tortura și bruma de alinare din zilele mai bune.

Lorenzo Schoonbaert avea 41 de ani și cancer în fază terminală. Și-a văzut pentru ultima oară echipa favorită, FC Bruges, zilele trecute. A intrat pe stadion cu fetița lui, Dina, în vîrstă de 7 ani. După meci, s-a întors la spital. Viața lui s-a sfîrșit asumat, dar nu mai puțin tragic.

Cam cît de ciudată e povestea asta, cam cît de dureros de absurdă și de consolatoare, în același timp? Cam cît de copleșitor e să mergi la un meci, alături de tatăl tău, care și-a amînat moartea cu cîteva ore pentru a-și mai vedea o dată formația preferată jucînd? Cam cît de repede sau cam cît de greu trec acele minute, mai ales cînd tu, copil fiind, știi că sînt ultimele și încerci să faci detaliile să capete sens și să se transforme în amintiri? Chipul fetiței, plin de confuzie și tristețe, încruntat și total pierdut, traduce lumii că nu procesează ultima dorință a tatălui ei așa cum, poate, ar fi visat acesta. Mînuța i se odihnește, resemnat, în mîinile părintelui. Probabil că Dina și-ar fi dorit ca acest meci să aibă cel puțin 100 de reprize de prelungiri.

Da, m-ați prins, acest text nu este despre sport, nu este despre fotbal. Decît în măsura în care acestea trec ca moștenire de la cei mari către cei mici, alături de alte aduceri-aminte și de picturi pe sinapsele celor pe care îi lăsăm în urmă.

Un tată care și-a programat propria moarte a transmis fiicei sale, și nu doar ei, un mesaj puțin autoironic, puțin sucit. Doar pentru că știi că mai ai numai cîteva ore pe pămînt nu înseamnă că nu trebuie să le trăiești.