Rasismul ca glumă

Cei care fac, la nesfîrșit, gagul cu banană aruncată din tribune către jucătorii de culoare se cred, tot la nesfîrșit, originali. Și, pentru că unii rîd la bancul lor prost, nici nu se vor opri

Anul trecut, Washington Post construia […]

Cei care fac, la nesfîrșit, gagul cu banană aruncată din tribune către jucătorii de culoare se cred, tot la nesfîrșit, originali. Și, pentru că unii rîd la bancul lor prost, nici nu se vor opri

Anul trecut, Washington Post construia o hartă a rasismului. Întrebarea de bază acolo era una simplă, nimic complicat, nimic grav, dar care se referea la relațiile elementare dintre oameni. „Ați fi de acord să aveți un vecin de altă rasă?”, așa suna ea. Aproape 30 la sută dintre români au răspuns că nu, nu ar fi de acord. Spre binele tuturor, motivele nu și-au găsit locul în studiu, pentru că ar fi fost irelevante și foarte, foarte stupide. Important pare mai degrabă faptul că o treime dintre locuitorii acestei țări ar avea probleme în a împărți strada sau blocul de apartamente, sau hypermarketul din colț cu Michael Jordan sau Serena Williams, sau Yao Ming.

Carlos Wellington nu e nici Jordan, nici Didier Drogba. E un tip din Brazilia care a venit să joace fotbal în România, mai exact la Chiajna. Cineva din galeria Rapidului – nici asta nu are importanță, că e Rapid, Dinamo, Steaua sau Oltul Slatina – a aruncat în el cu o banană. Căci ce altă umilință poate fi mai desăvîrșită decît aceea care își trage originea stînjenitoare din penumbra anonimatului și stîrnește rîsul semenilor?

Desigur, o tușă de jignire în plus, dacă mai era nevoie, a fost adăugată de reporterul Look TV, un glas feminin care l-a întrebat pe Wellington, cu tonul iluminat și cu anvergura unei descoperiri de senzație: „Te-ai gîndit vreun moment să muști din banană, să le faci în ciudă practic, cum s-a mai întîmplat?”

Ah, istoria fotbalului contemporan, aceea care ne sugerează că trebuie să existe un comportament standard al fotbalistului ce cade victimă a glumei tîmpite cu banana! Ah, analogia! Ne rotim într-un vîrtej de clișee nevrotice, rasiste – că vrem sau nu – și trebuie să recunoaștem că ele nici măcar nu sunt neaoșe. Trebuie să fie foarte greu.

Nu cred că gestul curajosului suporter care a azvîrlit banana din tribune a fost unul de ură profundă și dezlănțuită. Ura este un sentiment prea complex ca să nască o snoavă tembelă pe un teren de fotbal. Ca să urăști o persoană – albă, verde sau de orice culoare – trebuie, întîi de toate, să ajungi s-o cunoști. Aici nu se pune problema de așa ceva. E vorba doar de spectacolul mic al unor oameni complexați de propriile lor perspective inexistente, de propriile lor meschinării și vieți goale.