Era în care râsul se îneacă

Dacă nu v-a amuzat umorul franțuzesc, stați să-l vedeți pe cel german!

Glumele politice. Glumele întortocheate din fake news, cele care-ți trimit un nod în gât. Știrile gen pamflet, dar nu genul subtil și distractiv, ci cele care par mai amare și mai triste decât cele reale. Toate astea scufundă simțul umorului cu viteza luminii. La caricatura Simonei Halep din Charlie Hebdo au mai râs oameni, inclusiv câțiva români.

Povestea ironico-elitistă cu nemții care au anunțat că Erdogan le-a trimis înapoi lui Ozil și Gundogan tricourile cu autograf și le-a cerut internaționalilor germani să nu-l mai numească „Președintele meu” e încâlcită și sucită în atâtea feluri încât nici nu merită disecată.

Eliminarea de la Mondiale a Germaniei e suficient de comică și fără trimiteri la dictatorii zilelor noastre. Dacă nu s-au putut naște glume cu adevărat amuzante din asta, era mai bine să fie lăsată așa. Bancurile zilelor noastre virează toate spre acru, meditație, judecată, chestii grele – asta și pentru că de lucrurile facile nu mai ai voie să faci mișto. Umorul a devenit un soi de slalom cu atâtea borne de ocolit încât ne-am învățat, inconștient, să privim totul pe sub sprâncene, să ne așteptăm ca tot ce era permis cu zece ani în urmă să devină acum interzis. La fel s-a întâmplat și cu știrea despre cei doi jucători nemți – publicația care a inventat povestea nu i-a luat peste picior decât pe ei doi. O urmă jalnică de tentativă de umor.

Dincolo de glonțul tras în vid, există o realitate înspăimântătoare. Știți câți comentatori îl consideră pe președintele turc Erdogan un adevărat conducător, drept și potrivit – atât pe site-urile românești, cât și pe cele străine? Prea mulți. Probabil în acea gaură neguroasă de vierme a dispărut și râsul autentic, exploziv. De fapt, la asta s-a rezumat discuția online pe seama glumei nemților – e sau nu Erdogan dictator.

Totul e tehnologizat, informatizat, rigidizat, tensionat, analizat. Copiii nu mai știu să citească un ceas clasic sau să ajungă într-un loc fără pin pe net. Nu mai avem adrese, referințe în glume sau în lumea reală. Se pierde un reper al omenirii – chiar dacă glumele erau ofensatoare, exagerate, nesărate, ele ne mențineau pe o linie de plutire rezonabilă și ne spuneau să nimic nu merită să fie luat prea în serios.

Ne resetăm creierul ca specie și teoria fantezistă cum că umorul vine de la extratereștri începe și ea să pălească – nu mai râmâne nici măcar o conexiune imaginară, care să ne alimenteze speranța că suntem speciali. Umorul forțat și criptic, bățos și încărcat de simboluri greoaie e dureros, înecăcios. Mai bine să-l lăsăm pe Maradona, așa drogat și terminat cum e zilele astea, să rămână singura distracție de la World Cup 2018, dacă se dovedește a fi autentic.