Adevărul din cărţi

În curând, volumele autobiografice vor însemna pentru mulţi un univers alternativ, în care nimeni nu va mai şti cât la sută e adevăr şi cât la sută este ficţiune menită să vândă.

Sportivii, unii dintre ei, desigur, îşi tabloidizează viaţa, pentru că marketingul zilei de azi a devenit mai autentic decât trecutul exact, spus în cuvinte proprii. Neurosavanţii spun că amintirile noastre despre un anumit eveniment, despre o anumită persoană se alterează de la o zi la alta, deşi noi continuăm să credem că lucrurile s-au întâmplat exact aşa. Câte un detaliu se modifică uşor, păcălindu-ne cu aerul lui veridic, făcându-ne să denaturăm şirul întâmplărilor.

Uneori pentru că, pur şi simplu, trece timpul.

Uneori pentru că aşa ne convine nouă – să remodelăm trecutul.

Tony Adams, legendă a lui Arsenal, şi-a scris recent propria legendă. Ajuns la 50 de ani, Adams are ce povesti. Faptele de arme şi cele din viaţa privată. Din ultima, fără răutate, nu ştim ce mai ţine minte cu precizie. Adams s-a luptat cu alcoolismul, cu propia sa versiune (auto)distructivă şi adictivă. Unul dintre personajele care a contribuit mult la recuperarea, ca om şi, în paralel, ca fotbalist, a lui Tony Adams, a fost managerul Arsene Wenger, eternizat la echipa londoneză încă din 1996.

Cu toate acestea, fie binele făcut nu a cântărit suficient cât să conteze după două decenii, fie preţul plătit a fost mai mare. Pentru faptul că Arsenal l-a respins de patru ori după retragerea din activitate, Adams îl consideră vinovat pe Wenger. Şi nu mai pentru asta. Adams îl dezmembrează mărunt pe francez, făcându-l franjuri într-o epocă în care managerul lui Arsenal nu candidează oricum la titlul de „Mister Popularitate”.

„Arsene are o personalitate atât de dominantă încât probabil nu i-ar fi plăcut dacă i-aş fi spus că ne-am stabilit obiective greşite. El nu e esenţialmente antrenor şi acesta e un alt motiv pentru care nu m-a dorit alături de el”, scrie Adams, actualul tehnician al formaţiei spaniole Granada.

Gheare ascuţite, pagini scrise în spirit revanşard – pe alocuri pare că aceste rânduri au fost aşternute exact pentru a scoate nişte ochi, pentru a râcâi nişte răni. Cel mai probabil trecutul nu e nici alb, nici negru, dar cheful de a scurma prin el uneori, la modul agresiv şi contradictoriu, nu face decât să ne deruteze. Sau poate că adevărul e multicolor şi toată lumea are, cumva, dreptate.

Totuşi, cine are mai multă?