O rotiţă într-un ceas

Scrima e un sport care, utilizat cu înţelepciune, ba poate chiar cu o anumită dozare de forţe şi resurse, te poate ţine în joc ani buni. Adevărata diferenţă apare când vine vorba despre evoluţie. Iar Ana Maria Popescu s-a priceput […]

Scrima e un sport care, utilizat cu înţelepciune, ba poate chiar cu o anumită dozare de forţe şi resurse, te poate ţine în joc ani buni. Adevărata diferenţă apare când vine vorba despre evoluţie. Iar Ana Maria Popescu s-a priceput foarte bine la asta.

Spadasina revine în competiţii în calitate de campioană olimpică, titlu cucerit la Rio alături de colegele ei Simona Gherman, Simona Pop şi Loredana Dinu. Un bun preţios, cucerit într-un moment prielnic de maturitate sportivă, atunci când poate a trebuit să se întâmple asta, după lecţiile usturătoare care au trebuit învăţate. Toate medaliile conţin muncă, frustrare, accidentări, sacrificii şi aroma un pic râncedă a eşecurilor trecute, dar aurul acesta al României e una dintre cele mai muncite trofee obţinute vreodată în istoria sportului.

Acum, Ana se întoarce, iar aşteptările ei de la ea însăşi nu sunt cu nimic mai prejos decât cele de până acum. Ana încă are răbdare şi entuziasm. Dacă nu le-ar mai avea, probabil şi-ar semna cererea timpurie de pensionare.

În 2002, Popescu, pe atunci Brânză, avea 18 ani neîmpliniţi şi cucerea un bronz mondial la individual. Credeam atunci că acest cuvânt, „individual”, o va defini, pe ea şi cariera ei. Am descoperit, în timp, că de fapt cuvântul preferat a fost „echipă”. Aici a stat cheia evoluţiei Anei. Într-o disciplină a oamenilor bătăioşi şi orgolioşi, cu egouri la fel de ascuţite ca vârfurile armelor lor, să fii om de echipă e un detaliu care se deprinde şi care înnobilează. Să înveţi să fii o rotiţă dintr-un mecanism cât o lume întreagă, pe care să-l pui în mişcare, în armonie cu alte trei ca tine, e o adevărată şmecherie. Mai ales după schimbări şi numeroase cerinţe de adaptare, care uzează, consumă, dar, într-un final, şlefuiesc.

Ce mai aşteptăm noi, privitorii, de la ea? Probabil că am minţi dacă am spune că nu mai aşteptăm nimic. Într-un univers sportiv românesc unde performanţele sunt sărace şi speranţele se păstrează slabe, orice potenţial aducător de bucurie e o piatră rară şi preţioasă. Poate că a venit momentul ca omul de echipă să recâştige sclipirea de la individual. Nu ca o presiune, nici ca o promisiune sau ca o datorie. Mai degrabă ca o provocare.