Păpuşi de cristal

Ştiaţi că pe lumea asta există nişte campioni care nu trăiesc suficient ca să se bucure de medaliile lor?

Mulţi ani, în ochii lumii întregi atletismul de la Jocurile Paralimpice a fost egal, la nivel de imagine impecabilă, mai apoi de scandal, cu sud-africanul Oscar Pistorius. Voinţa, antrenamentele, tehnica, lamele lui controversate, apoi crima oribilă, lacrimile din boxa acuzaţilor, închisoarea, toate acestea au făcut din Blade Runner tâlharul monopolului pe nişte discipline practicate de oameni admirabili pentru efortul lor supraomenesc.

La Jocurile Olimpice, figura principală de pe pista scurtă e mai luminoasă. Usain Bolt scânteiază solar, în ciuda nuanţei de ciocolată amară a pielii sale. El râde mereu, mănâncă fast food ca orice sportiv care vrea să facă în ciudă carierei sale şi se jură că nu s-a dopat niciodată, într-o dimensiune aproape obligatorie a substanţelor interzise.

La Special Olympics, lucrurile stau altcumva. Aici participă oameni cu dizabilităţi psihice, cei pe care semenii aşa-zişi normali tind să-i ţină la un braţ distanţă, de frică nejustificată, din cauza lipsei de înţelegere şi toleranţă. Atât de departe încât nu-i aşa că nu cunoaştem nici un medaliat de la Special Olympics? Sunt cei cu sindromul Down sau cu tulburări din spectrul autist, cei în mintea cărora ne ferim să pătrundem. Nu neapărat pentru că ne e teamă de ei, ci pentru că ne e teamă de noi şi de gândurile noastre discriminatorii.

Olivia Quigley a câştigat cursa de 100 de metri la Jocurile Mondiale Special Olympics, în vara acestui an, când pământul privea către Rio de Janeiro. La 3 ani, când fusese adoptată din China, proaspeţii ei părinţi americani au primit pentru fetiţă diagnosticul de autism. La 24, Olivia renunţa la tratamentul pentru cancer doar ca să se poată pregăti pentru competiţia la care îşi dorea aurul. Peste câteva luni, la 25 de ani, tânăra a murit. Nu-şi dorea o existenţă prelungită cu orice preţ, deşi omul e blestemat să se agaţe cu furie de viaţă chiar şi în mijlocul suferinţei, ci îşi dorea o medalie. La prima vedere, cineva foarte cinic ar spune că Olivia a simplificat lucrurile, când, de fapt, nu e deloc aşa. Nici măcar nu le-a sacrificat.
Olivia a ales.

Iar puterea de a alege pentru sine e un dar interior important, care înnobilează, care uşurează dramele, mai ales când despre ele se vorbeşte mai puţin, mai discret. E un soi de împăcare pe care nu ţi-o poate garanta nimeni din afara ta.