Fortăreaţa deschisă

Gimnastica se întoarce acasă. Acasă înseamnă la Deva

Unele lucruri, odată ce le scoţi din locul lor, par stângace şi inadecvate. Unele clădiri, unele oraşe, deşi par mici şi neimportante, conţin în pereţii şi-n poveştile lor o alchimie, nişte formule pe care, oricât de mult te-ai strădui, nu le poţi obţine în alte părţi. Reţeta se dovedeşte incompletă, magia aceea plină de transpiraţie, de repetiţie, nu îşi arată eficienţa. Pentru gimnastica românească acest punct de pe hartă este şcoala de la Deva, departe de atenţia, dorită sau nedorită, oportună sau mai degrabă nu, pe care lotul a căpătat-o în ultimii ani la Izvorani, la o aruncătură de băţ de Bucureşti.

Din reportajul absorbit de Roxana Fleşeru zilele trecute între zidurile fortăreţei de fete cu medalii se desprinde un sentiment pe care nu l-am încercat de multă vreme în privinţa gimnasticii tricolore. O senzaţie de linişte, de întoarcere acasă, despre care vorbim cu atâta uşurinţă când vine vorba, de pildă, de Crăciunurile noastre sau de aromele dintr-o bucătărie anume. Risipirea, derizoriul şi seceta din ultima vreme se închid încet, la gândul că rezultatele cu care eram obişnuiţi, deşi nu ne aparţineau nouă, ci unor fetiţe şi antrenorilor lor, se vor reface acolo, piatră cu piatră, an de an.

Nicolae Forminte are în grijă 21 de suflete întregi, mai coapte şi mai fragede, iar declaraţia lui, conform căreia în 2005, când a mai fost îndrumătorul sportivelor de acolo, n-a fost decât un pion de sacrificiu şi un înlocuitor căruia nu i s-a oferit decât varianta tăierii, sper să îi dispară pentru totdeauna din minte. Are şansa de a opera din nou pe curat, de a-şi şterge obstacolele şi de a creşte noua generaţie care să însemne reabilitarea, într-o ţară în care speranţele omului de rând se leagă de multe ori de performanţele unui domeniu care ne-a dat formă în afara noastră.

Desigur, locul potrivit nu garantează aur, argint şi bronz, culorile pe care nu le-am văzut parcă de o veşnicie în timpul vieţii noastre de om la vreo competiţie importantă. Nu e şi nu va finsuficient, aşa cum, de fapt, nu a fost niciodată. Dar e unul dintre primele straturi calde, acum în marginea iernii, care pot duce la restabilirea un echilibru pierdut, la înflorirea unei speranţe. Fetele de acolo aşteaptă, probabil, să descopere, pe zi ce trece, cum amintirile din poze şi din sala de antrenament se revarsă spre ele, în chip de inspiraţie şi motivaţie.

Deva nu mai e un vis de odinioară, cu nostalgii şi senzaţia timpului care nu se mai întorce. Deva nu mai e o fantomă, ci a redevenit reală, pentru că gimnastica s-a întors acasă, ca s-o însufleţească.