Blestemul

Jordi Cruyff vorbeşte cu greu despre tatăl lui la trecut. Dar tocmai asta ar putea fi eliberarea sa

Puţin cam târziu, e adevărat. NY Times a discutat cu fiul marelui Johan Cruyff, acum director sportiv la Maccabi Tel Aviv, la jumătate de an după decesul părintelui său. E puţin să spui că Jordi, 42 de ani, a crescut în umbra unui semizeu. În aceste condiţii, e greu să ceri lucruri măreţe de la tine însuţi. Iar când ţi le cer alţii, nu poţi decât să dai înapoi, se te bagi cu spatele într-un perete şi să te întrebi de ce a trebuit s-o apuci tot pe drumul genialului tău tată şi de ce nu te-ai descoperit atunci când era cazul.

Admiraţia şi dorul cu care fiul vorbeşte în continuare despre Cruyff senior sunt enorme şi, fără-ndoială, autentice. Dar cred că e dificil să fii nevoit să te raportezi fără încetare la cineva a cărui minte „nu se ducea niciodată la culcare. Care găsea mereu cea mai scurtă, cea mai bună cale”. Cât de obositor e să ţii pasul cu cineva în permanentă mişcare, care ar trebui să se oprească, din când în când, şi să te aştepte, pentru că eşti copil, nu de alta, şi ai pasul mai mic şi ritmul mai lent. Să te lase să-ţi tragi sufletul. Să priviţi împreună peisajul.

Să vă faceţi amintiri comune.

Momentul suprem de sinceritate din partea lui Jordi apare exact când vine vorba despre amintiri. „Nu ai voie să uiţi nimic. Mereu vine cineva cu o poveste nouă, pe care nu o ştiam. Oamenii, plini de emoţie, spun mereu cât de rău le pare. Îmi arată poze din 1974 sau 1978 şi ştiu că fac asta din respect şi dragoste pentru el. Dar aşa nu pot să trec peste momentul acesta, al dispariţiei lui”, şi-a descris Jordi Cruyff micul coşmar personal, dulce-amar, treapta de pe care nu se poate mişca mai departe – nici în jos, către uitare, nici în sus către nivelul tatălui.

Poate că Jordi, ca toţi ceilalţi copii de genii din lume, exact de asta are nevoie. De uitare. De memorie care să pălească, să facă loc propriei vieţi, cu împlinirile şi eşecurile sale, fără proiecţii din trecut. Uneori trebuie să tragi aer curat în piept şi să-ţi ştergi din minte faptul că eşti „al cuiva”. Chiar dacă te lupţi să alungi percepţia asta, lumea largă e, de fapt, strâmtă şi vede imaginea fără niciun strop de nuanţă în ea. Uneori, chiar tu o vezi aşa, pentru că asta e lecţia dură pe care ai învăţat-o, mai ales de la necunoscuţi.